Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Lucian Pintilie

Lucian Pintilie - un regizor dintr-o bucată


Marian Rădulescu

Convorbiri Literare, mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Din primăvara anului 2011, noua Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare "Eugen Todoran" din Timişoara găzduieşte proiecţii de filme româneşti. Ideea de a organiza acolo seri de cinematecă a avut-o, mai întâi, cunoscutul cărturar timişorean Daniel Vighi (în facultate mi-a fost dascăl de literatură română veche), care m-a delegat să selecţionez şi să prezint filme la BCUT. Zis şi făcut. Mai făcusem aşa ceva şi în alte locuri din urbe - Cinemateca UVT, Cinema Studio, Centrul Aeropagus, Librăria Humanitas "Joc secund", Fundaţia Filantropia. La BCUT am dorit să prezint publicului tânăr, format în majoritate din elevi şi studenţi, filme româneşti care, deşi nu mai sunt proiectate de ani de zile într-o sală de cinema, continuă să însemne ceva pentru cinematografia românească şi, unele, chiar pentru arta filmului: Viaţa nu iartă, Moara cu noroc, Duminică la ora 6, Meandre, Apa ca un bivol negru, 100 lei, Nunta de piatră, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de cîmp, Tănase Scatiu, Prin cenuşa imperiului, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide, Proba de microfon, Casa dintre cîmpuri, Lumina palidă a durerii, O lacrimă de fată, Croaziera, Semnul şarpelui, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Sfîrşitul nopţii, Faleze de nisip, Fructe de pădure, Dreptate în lanţuri, Pas în doi.


În 2015-2016 am izbutit să găzduim retrospectiva integrală Lucian Pintilie. În ceea ce mă priveşte, recunosc, fiecare film de-al său pe care, cu această ocazie, l-am revăzut, mi-a întărit convingerea că Pintilie este unul din puţinii regizori români dintr-o bucată. Este, oricum, singurul biruitor pe care nu l-a strivit nici utopia totalitară de dinainte de 1990, după cum nu l-a blazat (sau acrit) nici utopia neînfrânării de după. Pe Mircea Săucan (celălalt cineast român dintr-o bucată, faţă de ale cărui filme cenzura şi difuzarea au fost şi încă mai sunt mult mai vitrege) l-a răpus definitiv scandalul din jurul Sutei de lei (1973), după care a fost marginalizat la Sahia Film şi a mai regizat doar un mediumetraj în exil (Întoarcerea).

Duminică la ora 6

Debutul lui Pintilie din 1965, Duminică la ora 6, este semnificativ mai cu seamă ca pretext pentru o altă povestire, aşa cum - tot în alb-negru, tot pornind de la schema "romantismului revoluţionar" - avea să fie, în 1984, Să mori rănit din dragoste de viaţă al lui Mircea Veroiu. Impresionează reacţiile surprinse pe viu, concepţia coloanei sonore, chipurile interpreţilor principali şi neprofesionişti, neconcordanţa imaginii cu sunetul, ideea de retrospecţie şi, în fine, pe deplin asumatul refuz de a povesti cursiv. După confruntările cu critica şi publicul din România, apoi cu juriul, publicul şi mişcarea de avangardă în Argentina (unde filmul a primit Premiul mişcării de experiment şi de cinecluburi, precum şi Premiul special al criticii la Festivalul de la Mar del Plata), Pintilie, "cu o încăpăţânare pe care nu o puteţi bănui", a promis că, în tot ce va mai face, va dezvolta ce este "bun şi valoros", renunţând la ce este "prost, formal, caduc, epigonic" în filmul său de debut.

Reconstituirea

Cinci ani mai târziu, apariţia Reconstituirii (filmul a fost retras din difuzare după o lună, în ciuda sălilor pline şi reacţiilor critice neobişnuit de favorabile) ar fi putut să provoace un şoc vital, regenerator, în cinematografia românească. Nu a reuşit să înlocuiască un "cinematograf al mistificării" printr-un "cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului", însă - mai pregnant ori mai palid - şi-a găsit ecou în câteva momente importante din filmografia unor alţi regizori de vârf, ca Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Vînătoare de vulpi), Dan Piţa (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre cîmpuri, Secvenţe]), Mircea Veroiu ([[Sfîrşitul nopţii), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de cîmp), Dinu Tănase (La capătul liniei), Stere Gulea (Iarba verde de acasă, Vulpe Vânător, Stare de fapt), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Cristi Puiu (Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu), Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, După dealuri), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, Un etaj mai jos), Radu Jude (Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră). Eugenia Vodă: "Demistificarea actualităţii româneşti, până în cele mai profunde şi mai perverse resorturi ale ei, cu un adevăr fără echivoc, cu o luciditate fără cusur, cu o destrăbălare de nuanţe şi cu o directeţe sfidătoare - aşa ceva se întâmpla pentru prima oară în cinematografia noastră. Şi nu trebuia să se mai întâmple."

Salonul nr. 6

Zece ani, Pintilie nu a mai filmat nimic în România. Doar în - pe atunci - Iugoslavia a regizat, în 1973, Salonul nr. 6, un film de televiziune după Cehov. Drama doctorului de acolo este foarte aproape de amărăciunea pe care o va fi cunoscut îndeaproape regizorul însuşi, după alungarea sa din ţară ca urmare a scandalului cu Revizorul montat de el la Teatrul Bulandra. Din nou, spre deosebire de Săucan (ce fusese trimis de factorii de ordine direct la balamuc), Pintilie a beneficiat de un "exil royal", renunţând o vreme la cinema şi dedicându-se regiei de teatru şi operă pe scenele Americii şi Europei de Vest. Eugenia Vodă: "După o viaţă egală cu conformismul cel mai plat, după o viaţă în care a practicat (ca atâţia semeni) o anumită tehnică de izolare, de indiferenţă faţă de suferinţa din jur, personajul principal, fie el "doctor", va fi tratat ca nebun şi - în clipa în care se dovedeşte deschis la suferinţa altora şi la inteligenţa vie, acolo unde o găseşte, chiar şi în persoana unui bolnav suferind de "delirul de suspiciune" - va fi eliminat brutal din lumea aşa-zis "normală"... Un film al terorii înţelese şi ca un "Ţi se poate întâmpla şi ţie!"".


De ce trag clopotele, Mitică?

În 1980, Lucian Pintilie este lăsat să filmeze De ce trag clopotele, Mitică?, o adaptare extrem de personală după opera lui I.L. Caragiale. Începuse, în cinematografia românească, un semnificativ proces de "intelectualizare" (a durat aproape cinci ani), cu urmări notabile în filmele lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu, Dinu Tănase, Stere Gulea. Eugenia Vodă: "S-a spus, s-a scris că am avea de a face cu "filmul unui înrăit". Nu cumva "înrăiţii" suntem noi? La prima vizionare a filmului, într-o săliţă îngheţată şi tăcută, te apuca "groaza, monşer, groaza", ca la vederea unui coşmar crud, nimicitor, îmbrăcat pervers în haine de comedie. Îmi fac mea culpa: abia la a doua vizionare, o vizionare cu marele public, cu sala plină, cu "bobor" râzând în faţa oglinzii fermecate, am recunoscut dragostea din privirea regizorului, tandreţea pasionată cu care îşi cercetează personajele, felul în care (cum spunea chiar Pintilie despre Caragiale), "înduioşat şi plin de oroare le acordă graţia finală, recuperează liric personagiile". Demiurgul le (ne) iubeşte." Cum era de aşteptat, Mitică a rămas în cutii până în 1990, pe motiv că "publicul românesc nu este suficient de pregătit".


Balanţa

Primul film pe care Pintilie şi-a propus să-l realizeze (după 1990 a abandonat definitiv teatrul şi opera) a fost Balanţa, adaptare după romanul omonim de Ion Băieşu, în care sunt reluate şi dezvoltate câteva personaje şi situaţii din scenariul aceluiaşi pentru filmul lui Alexandru Tatos, Mere roşii. În 1991, Balanţa a avut un imens succes popular. Regizorul nutrea convingerea că primul său film de după schimbarea situaţiei (nu regimului, precizează el) în România "îi va ajuta pe români să privească lucid trecutul, să privească critic în oglindă. Chiar dacă roşind uneori". Eugenia Vodă: "Presa franceză n-a putut aprecia în cunoştinţă de cauză, ca noi, exactitatea absolută a diagnosticelor puse de regizor. Acolo unde "ei" au văzut delir carnavalesc, spectatorul român îşi recunoaşte, cu precizie, propria lume, propriile "instituţii", plasate, toate, sub semnul derizoriului, al relativului şi al obsesiei "Să mai zică cineva că n-avem democraţie!"; redescoperim, deci, eşantioane reprezentative: Justiţia, Poliţia, Biserica, Partidul, Şcoala, Securitatea, Sănătatea, Armata, Transporturile etc. Totul, într-o lume a contrastelor, în care "plaiul mioritic" se lipeşte de un "orăşel industrial" cenuşiu, care, dacă s-ar respecta normele de poluare europene, ar trebui evacuat sau înconjurat cu sârmă ghimpată..."


O vară de neuitat

O vară de neuitat (1994), inspirat din nuvela Salata de Paul Dumitriu, este un "discurs împotriva barbariei", un comentariu faţă de intoleranţa etnică şi multiplele ei reflexe. Felul în care a fost receptat "exerciţiul spiritului critic" propus de Lucian Pintilie nu a trecut neobservat. Variety l-a considerat o "tuşantă, tulburătoare povestire despre un ofiţer român, pus într-o situaţie fără ieşire de mila soţiei sale pentru nişte ţărani bulgari condamnaţi pe nedrept". Andrei Pleşu însă crede altfel: "Nu despre Balcani, despre război şi despre armata română mi se părea că e vorba. Ci despre o femeie şi despre feminitate. Despre "o vară de neuitat" din biografia unui copil fascinat de imaginea misterioasă a mamei sale."


Prea târziu

Prea târziu (1996) a ieşit pe ecrane cu două săptămâni înainte de alegerile în care, pentru prima oară după 50 de ani în România, au câştigat forţele opoziţiei. H.R. Patapievici: "Personajele vizibile ale filmului sunt incoerenţa (vieţii, anchetei, iubirii), absenţa radicală a oricărei transcendenţe (hrana întotdeauna murdară, în subteran, roata de săpun tăiată pe masă, în locul pâinii celei de toate zilele, la suprafaţă), înjurăturile (un limbaj de comunicare redus la elocvenţa funcţională a înjurăturii), nudul masculin murdar (regresie spre o umanitate animalieră) şi subteranele lumii (în care se desfăşoară adevărata viaţă)."


Terminus Paradis

În Terminus paradis (1998) găsim "o schimbare de optică". Răul este aici - printr-o "iluminare implicită" - parte a "realităţii celeste". În Terminus paradis, Pintilie încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să zărească - deşi e învăluit în ceaţă - "hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov", să înţeleagă "plutirea norilor". Care e numele acestui "hipopotam" invizibil şi, totuşi, vizibil? Însuşi titlul filmului, "mai exact, mai puţin poetic decât în realitate" - precizează regizorul. Unde anume este acel "paradis"? Nu altundeva decât într-o biserică albă, de ţară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeţii (neînfrânări, fărădelegi, crime), îşi pun pirostriile Mitu şi Norica. Acolo pătrunde în film "implicita iluminare" care coincide cu intrarea lor - subită, oarecum pripită - "în rânduială". Mai exact, în "rânduiala Bisericii". (Ultima replică din Căinţa lui Tenghiz Abuladze: "Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?") Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decât "marea poveste de dragoste" sunt însă, atrage atenţia regizorul, "jocul, provocarea, contratimpul, neînţelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuţit, o dragoste ce nu cunoaşte tihnă, nu are timp de contemplaţie, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-şi spune "Te iubesc!"; o dragoste pe care eroina nu o înţelege decât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal şi provocator".


După-amiaza unui torţionar

În După-amiaza unui torţionar (2001) - "un film despre incapacitatea totală a românului de-a se căi" (Lucian Pintilie) - decorul e "când lagăr concentraţionar, când grădină paradisiacă". Il Giornale: "Nu s-a mai văzut niciodată un astfel de film, un film despre tortură, în care nu apare tortura, ci se aude doar vocea torţionarului... În interviul luat torţionarului, care reprezintă structura filmului lui Pintilie, neliniştea aproape insuportabilă îl face pe spectator chiar să râdă: teama devine comică, bestialitatea devine normală, şi este o lecţie extraordinară asupra naturii umane. Este şi o poveste care demonstrează cum oroarea se învecinează cu plăcerea: torţionarul şi-a făcut meseria din plăcere, după un timp poate ar vrea, de ce nu, să reînceapă..."


Niki Ardelean, colonel în rezervă

Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) este "istoria deposedării integrale pe care un om o execută asupra altui om" punctată în câteva zile: 1 aprilie, 14 aprilie, 11 iunie, 4 iulie, 23 august, 25 octombrie. "Niki este un militar de carieră, trecut în rezervă, proaspăt îndoliat de moartea absurdă a copilului său, în pericol de a-l pierde pe al doilea, o fată care e căsătorită cu băiatul lui Flo şi care vor părăsi România, pentru a pleca definitiv în America. Flo este o rămăşiţă boemă a anilor '70, mare video-amator, dictator refulat, fără spaţiu de desfăşurare, care se abate asupra lui Niki." (Lucian Pintilie)


Tertium non datur

Tertium non datur (2006), inspirat din nuvela Capul de zimbru de Vasile Voiculescu, readuce în discuţie chestiuni legate de onoare, de morală. Titlul se referă, stricto sensu, la existenţa a doar două exemplare ale celui mai valoros timbru românesc. Largo sensu, sintagma sugerează că - în filozofie - nu există o a treia posibilitate, că nu este cu putinţă ca ceva să fie deopotrivă bun şi rău. Şi totuşi, ofiţerul german a cumpărat acest timbru - plătind mult sub valoarea lui - de la un evreu dintr-un lagăr de concentrare. A făcut, aşadar, o faptă urâtă, pentru care este dojenit de ofiţerii români. Dar, le răspunde el, banii pe care i-a dat evreului i-au salvat acestuia viaţa. Astfel, a procedat deopotrivă bine şi rău.

Lucian Pintilie a încetat să mai facă filme într-un moment fast pentru cinematografia românească, când Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; A fost sau n-a fost?; Lampa cu căciulă cucereau premii după premii şi figurau în festivaluri, gale, retrospective, cinemateci. Regizorii aşa-numitului "Nou Val" (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu) deveniseră - pentru întreaga lume cinefilă - adevărate certitudini. Reconstituirea, în sfârşit, crease o şcoală, nu doar câteva momente izolate în creaţia unor realizatori non-conformişti.



 Toate articolele despre Portret Lucian Pintilie


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Prima integrală Lucian Pintilie la Timişoara la Cinemateca BCUT , Marian Rădulescu
 Lucian Pintilie autor (Premisă), Anca Tăbleț
 Lucian Pintilie, un cineast în căutarea capodoperei sau cineastul exceselor, Andrei Rus
 Râsul şi moartea la Lucian Pintilie, Hugues Fléchard, traducere de Simona Brînzaru
 Lucian Pintilie: Şi bucuria, şi suferinţa pe care le produc sunt foarte asemănătoare, Călin Stănculescu
 Toate articolele despre Portret Lucian Pintilie


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer