Sieranevada, cel mai nou film al lui Cristi Puiu, va rula în cinematografele din toată ţara începând cu 9 septembrie 2016. În mijlocul textelor care au apărut (şi vor continua să apară) despre cea mai nouă realizare a regizoului, este un moment bun de a revizita penultima sa lucrare - anume, controversatul Aurora.
Considerând că s-a scris foarte mult pe marginea stilisticii şi tehnicii lui Puiu-regizorul, poate că s-a vorbit prea puţin şi despre Puiu-actorul, aflat aici în rolul principal al ucigaşului Viorel. A vorbi despre alegerea de a juca acest rol înseamnă a vorbi tot despre o anumită intenţie regizorală - aşadar, textul de faţă propune o analiză a subtilităţilor emoţionale, a nuanţelor pshilogice pe care acesta le redă prin intermediul jocului său aparent minimal. Chiar dacă Viorel (sau Puiu) nu pare să aibă un arsenal bogat de expresii faciale, prin corelaţie cu circumstanţele în care se află putem încerca să ghicim ce anume se petrece de fapt în interiorul său. Deşi vorbim despre un film a cărui miză este de a dovedi, în final, faptul că nu poţi şti cu adevărat nimic dincolo de suprafaţa "obiectivă" (la rândul ei discutabilă) a lucrurilor, putem încerca măcar să intuim ce se află în spatele ei - iar dacă vechea zicală cu "ochii sunt oglinda sufletului" a avut vreodată nevoie de un test temeinic...
Depresie
În incertitudinea primei jumătatăţi de oră a filmului, care devine (mai) clară odată cu finalul său sau chiar la o a doua vizionare, singura constantă observabilă din comportamentul lui Viorel este depresia. Conversaţia sa de la micul dejun cu Gina trimite iniţial spre o posibilă căsnicie nefericită - dar, odată cu realizarea faptului că ea este iubita lui şi că vechea lui familie s-a dezintegrat, scena de deschidere capătă o altă greutate. Este posibil ca reacţiile taciturne şi minimale ale lui Viorel să se datoreze faptului că a relizat că nu poate continua să trăiască astfel, că acest stil de viaţă nu îi aduce nicio împlinire sau că trecutul său este copleşitor. Este detaşat şi dezinteresat, intervenţiile sale vin sub forma unor răspunsuri scurte şi la obiect sau a unor întrebări precise - deja, el pare să nu mai intervină în cursul evenimentelor care i se întâmplă şi se lasă purtat de val, pare alienat de realitatea circumstanţelor din jurul său. Interacţiunea sa cu mediul are de-a face cu strictul necesar ("Talonul e în maşină?", "Cheia?", "Unde ai pus-o? Unde, în dreapta?" etc) sau cu mici complezenţe, întrebări puse doar pentru a nu incomoda prin tăcere ("Şi învăţătoarea ce a zis?"). În esenţă, Viorel pare deja să fi renunţat la viaţă în aceste momente: singura mare necunoscută din ecuaţie este, deocamdată, direcţia în care această emoţie îl va purta.
Angoasă
Ceea ce nu e totuna cu disperarea - sau, în orice caz, nu una care se manifestă prin exteriorizare. Unul din spaţiile în care îl vedem (efectiv) cel mai des pe Viorel este în interiorul maşinii sale - loc în care putem urmări şi evoluţia stării sale psihologice prin intermediul oglinzii, în care îi vedem doar ochii. Aceasta scenă conţine una din cele mai evidente manifestări expresive ale sentimentelor lui din tot filmul, dând de înţeles faptul că trece printr-o suferinţă enormă - faptul că aceasta este plasată foarte aproape de începtul filmului ajută la punctarea situaţiei iniţiale a personajului. Deşi nu putem şti care sunt gândurile exacte din spatele acestui gest, un lucru este clar: avem de-a face cu un om care simte că nu mai suportă.
Hotărâre
Acesta este unul din singurele momente de turnură cu adevărat vizibile din Aurora - clipa în care pare să ia decizia de a ucide. La începtul scenei, Viorel pare a fi în aceeaşi stare de depresie mută, privirea sa este golită în timp ce încearcă să se împuşte în piept sau sub bărbie. Neşansa lui este de-a dreptul stupidă - fie e puşca prea lungă, fie braţele sale prea scurte. Viorel mai întoarce puşca de câteva ori în mâini (poate, analizând alte modalităţi de a o declanşa) şi apoi ridică privirea înspre un oarecare punct de pe perete: privirea lui capătă brusc un fel de viaţă sinistră, o determinare rece care arată faptul că a luat o decizie. Cel mai probabil, acesta este momentul în care el se convinge să-l asasineze (cel puţin) pe notarul Istvan - dacă tentativa de suicid a eşuat şi totuşi pare să fi ajuns la concluzia că viaţa sa nu mai contează, atunci are cale liberă să facă ceea ce îşi doreşte.
Adrenalină
Este de la sine înţeles: tocmai a ucis doi oameni, cel mai probabil pentru prima oară în viaţă. Respiraţia întretăiată şi gâfâită, gesturile repezite, privirile aruncate în spate arată un moment de confuzie, aproape de panică. Deşi nu poate fi intuită nicio formă de extaz la adresa gestului comis, sau în orice caz nu la suprafaţă, prioritatea lui Viorel este cea de a fugi de la locul crimei. Consecinţele le va realiza abia mai târziu.
Abandonare
Cu excepţia scenelor din maşină, mai există un spaţiu în care îl vedem adesea pe Viorel: în (fostul?) apartament, strângându-şi lucrurile vechi pentru a le feri de muncitorii care vin să renoveze, pentru a le duce acasă la mama lui sau acasă la foştii socri. Un alt element care arată instabilitatea vieţii sale, care dovedeşte că se află în plină tranziţie (înspre ceva mai rău). Dar, în acest moment, Viorel deja se face vinovat de un dublu asasinat. Dintr-un aparent reflex de a-şi vedea mai departe de treabă, el se întoarce să mai ia lucruri de prin casă la scurt timp după comiterea crimei. Deşi prima jumătate a filmului l-a urmărit îndelung în interiorul acestui spaţiu care se tot goleşte (o paralelă, probabil, cu ceea ce se petrece în sufletul lui), Viorel are un al doilea moment de turnură, de renunţare, în acest spaţiu, care devine evident odată cu finalul filmului: el nu se mai întoarce acolo pentru tot restul acţiunii. Este posibil ca prima crimă pe care o comite să fi fost, până acum, mai mult sau mai puţin o consecinţă a unui gest impulsiv. Realizând că a comis un gest ireversibil şi că nimic nu va mai fi la fel de acum încolo, din acest punct Viorel nu se va mai îngriji de viaţa sa anterioară, ci începe o nouă etapă a sa.
Ură
Există două scene în oglindă în Aurora: cele în care Viorel îşi urmăreşte vechea familie de la distanţă, ascuns în spatele unei camionete. Dacă, în prima, el pare melancolic şi distras, momentul fiind probabil raţionalizat ca o ultimă privire aruncată asupra celor iubiţi înainte de a se sinucide, în cea de-a doua secvenţă el este complet diferit: concentrat şi atent, urmărindu-i pentru a se asigura că rămâne singur cu viitoarele sale victime. Întâlnindu-se cu doamna Livinski, fosta soacră, el se comportă înşelător: o lasă să îl apostrofeze fără a-i răspunde prea mult provocărilor. Este clar că nu e prima data când ea îl ia la rost - poate că îi permite să se comporte aşa şi pentru că este obişnuit, şi pentru că ştie că o va omorî. Tot aşa, o lasă să creadă că a venit sub pretextul de a-i da banii pentru pensia alimentară a copiilor şi că gestul ei de a-i oferi o cafea (rece, după cum remarcă şi el) este unul generos, în ciuda a ceea ce spune ea despre ajutorul reciproc. Însă privirea lui fixă, pe care ea e prea ocupată să o observe, dovedeşte ura adâncă pe care el i-o poartă, intuind finalul sângeros pe care i-l va cauza: dintre toate victimele sale, domna Livinski este singura pe care Viorel o agresează fizic înainte de a o ucide.
Psihoză
După ce a omorât deja patru oameni, Viorel pare iniţial pornit să-şi continue masacrul: prima lui oprire este la un magazine de modă de pe Calea Victoriei unde caută o anume Andreea Bretilă (a cărei identitate nu este dezvăluită, dar putem presupune doar că a avut o oarecare legătură cu fosta lui soţie sau cu divorţul lor). Aceasta nu mai lucrează în locul respectiv, iar atitudinea lui faţă de femeile care lucrează în magazin e un melanj pasiv-agresiv între sexism, batjocură şi conspiraţionism (ce-i drept, angajatele chiar par să o acopere pe Andreea, dar cine n-ar face asta, date fiind circumstanţele...). Apoi, se duce să îşi ia fetiţa mai mare de la şcoală şi este agresiv cu învăţătoarea şi cu colega de bancă a Ileanei (adică o elevă de clasa întâi). Se află într-un moment în care este smucit şi imprevizibil, în care gândurile par să i-o fi luat razna până în punctul în care începe să vorbească în doi peri sau să renunţe la politeţe şi la alte forme de comportament acceptat de societate.
Resemnare
Într-un oarecare sens, scenele anterioare acesteia (din sediul poliţiei) sunt un fel de anti-climax al filmului: misterioasa Andreea Bretilă nu a fost găsită, copilul a fost lăsat în grija vecinei - pe scurt, nimeni nu a mai fost ucis. Poate că Viorel nu s-a simţit capabil să mai comită şi alte crime. Poate că a simţit că e pe punctul de a fi prins. Sau poate nu i-a trecut niciun gând de genul acesta prin minte. În orice caz, Viorel se predă de bunăvoie la poliţie, după ce mănâncă o merdenea pe bordura din faţa secţiei - ultimul lui gest din libertate este de o banalitate aproape cruntă, denotă faptul că oricum pentru el nu pare să mai conteaze unde se află şi ce face.
Aici încep procedurile tipice: este percheziţionat, identificat şi luat la o primă chestionare. El începe să răspundă întrebărilor clare şi concise ale poliţiştilor şi anchetatorilor - el le răspunde senin şi clar, punându-le la dispoziţie cam toate informaţiile obiective pe care le are despre sine şi despre victimele sale de care ar avea nevoie statul. Însă, gestul în sine de a se preda denotă faptul că Viorel acceptă şi îşi asumă ceea ce se întâmplă: că va fi închis, că doar atât a putut ucide (nu ştim însă dacă asta implică iertarea altor posibile victime) şi că viaţa lui practic s-a terminat. Este, în fond, finalizarea tentativei de suicid de la începutul filmului. Dar când poliţiştii încearcă să probeze ce se află dincolo de aceste detalii banale, ei se lovesc de un zid: Viorel ştie că ei nu vor avea niciodată acces la ce se întâmplă în adâncul său, că nu vor vedea dincolo de faptele sordide pe care le-a comis. Descrierea relaţiei sale cu soţia şi faimoasa replică de la final - Mi se face frică, nu ştiu dacă înţelegeţi ce spun - dincolo de a sparge cel de-al patrulea perete, constituie singurul moment în care Viorel vorbeşte despre ceva ceea ce simte, ce crede. Ce oferă el sunt câteva cuvinte dezlânate, dar care arată doar suprafaţa unor emoţii extrem de complexe - şi e perfect conştient că doar el le poate înţelege. Probabil că simplitatea este un lucru care poate să vină doar din exterior.
*
În final, nu pot să nu mă abţin de la a trece în revistă şi câteva scene mai funny ale filmului, având în vedere faptul că Puiu zice că mai râde şi el la Aurora. Aşadar:
Când crezi că o vezi pe fosta ta într-un loc public şi te blochezi
Şi te întrebi "oare ea o fi sau nu, nu are cum să fie ea, sau ba da, ea e, mă", te mai holbezi odată şi apoi te retragi penibil ca să nu se observe şi rămâi locului adesea stupid unde te-a pălit (aici, raftul cu detergenţi) întrebându-te dacă ar trebui să o abordezi sau nu până când decizi că oricum e mult prea târziu şi că nu are rost.
Expresia de "ăla care respiră în receptor"
Hei, sinceră să fiu, cam aşa îmi imaginam şi eu că arată ăia care mă suna noaptea de pe număr ascuns.
Atunci când eşti înconjurat de oameni de care nu ai absolut niciun chef
Deşi te ţii calm şi încerci să fii politicos, se vede că în interiorul tău urli să fii lăsat în **** ta în pace.
Faţa pe care o ai când stai la coadă la bancomat şi simţi că tâmpeşti
"În puii mei ştiu că practic am renunţat deja la viaţă şi nu prea mai contează nimic dar ce mama mă-sii durează atât pe bune ăsta e unul din ultimele momente ale vieţii mele hai frate serios mişcaţi-vă"
Post-criză maritală, vezi o tipă hot la autoservire
Te-ai oferi să nu-ţi mai iei la pachet amandina şi s-o mănânci alături de ea. Dar apoi realizezi că eşti prea bătrân. Şi prea trist.
Când sună telefonul şi n-ai chef să răspunzi
Poate ţi-e lene să vorbeşti. Poate ştii că la ora asta te sună doar maică-ta şi deja ai vorbit cu ea de un milion de ori azi. Sau poate eşti pe punctul de a încerca să te sinucizi. Toate sunt scuze cât se poate de valabile. Lasă-i să sune.
În final, acea expresie pe care o faci atunci când crezi că ai o formă terminală de cancer genital
No comment.