august 2016
Festivalul de teatru Undercloud, 2016
Istvan Teglas şi Răzvan Krem Alexe, acompaniaţi de Ştefan Mustaţă, Alexandru Pop şi Adrian Cotoară, în regia lui Iris Spiridon, nu prezintă un spectacol, ci bucăţi din oameni. Se întâmplă să fie sub nişte reflectoare, cu nişte instrumente muzicale, microfoane, cu nişte costume excepţionale... Dar toate acestea nu fac decât să completeze frumos ceva, ce este pur şi simplu. Nu e un manifest, dar se manifestă într-un mare fel. E o poveste a unui om. O asculţi, dar o şi vezi în ochii lui. Da, ochii aceia cu care te aţinteşte de pe scenă, care te îngheaţă, faţă de care nu ştii cum să reacţionezi. Simţi suferinţa şi puterea, îl simţi pe acest paradox biped, în toată splendoarea lui. Îi sorbi cuvintele, îl laşi să te fure, îl vezi cum urcă şi coboară din şi prin braţele partenerului său de scenă. Te duci cu el, într-o călătorie a râsului şi a plânsului; intimă, sensibilă. Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half.

Iubirea înalţă şi transformă. Relaţia dintre cei doi sfâşie cu violenţă şi candoare. La început există fascinaţia şi satisfacţia de a-i privi, de a te lăsa pe mâna lor, fermecat, dus de val. E o decizie bună să mergi cu ei, pentru că după ce te hipnotizează, te determină să iei valul din interiorul tău şi să te duci pe el. Fii fără grijă, totul e sub control. Călătoria are loc în paralel. Hedwig nu te lasă şi nu te păcăleşte. Se duce chiar înainte în drumul său, pentru a-ţi demonstra că nu se poate întâmpla nimic rău, că poţi face şi tu acelaşi lucru.

Începe cu o poveste despre originile iubirii, de unde îţi dai seama de unde vine foamea asta a căutării jumătăţii, fie că eşti copil al Soarelui, al Lunii sau al Pământului. Apoi îţi povesteşte despre sacrificii, dezamăgiri, inimi frânte, suflet haotic, sex, căutări, frică, nelinişti. Când ieşi din sală ieşi... cumva. Cu sentimente paradoxale, da. Eu am simţit un mare gol şi un mare plin în acelaşi timp. Dar fiecare are paradoxul lui. Şi poate că şi ăsta e un mod de căutare, iar potrivirea are loc în momentul în care se completează paradoxurile.

Pe înserat, în sala Arcelor, un om - Alex Ştefănescu - alături de chitara lui - pe ea nu ştiu cum o cheamă - cântă cu foc despre sufletul urban în Ziua necunoştinţei. Veselia primează, chiar dacă la un moment dat se cântă şi despre mari iubiri-instant, neîmplinite. Ni se oferă părţi de Bucureşti, de club, de acasă, de întrebări, răspunsuri, vis, metaforă, jocuri de cuvinte, fabulă.

Jovial şi sincer, acest one-man show surprinde prin inteligenţă şi ingeniozitate. Îţi oferă o altă viziune asupra lucrurilor, crede în întâlnirile dintre oameni şi în partea plină a paharului. Alex Ştefănescu aduce toţi oamenii la un loc şi îi uneşte printr-un zâmbet, o bătaie de picior şi serii de aplauze. Pentru că nu este numai despre el, ci despre noi toţi. Nimic nu ne este necunoscut din ceea ce ni se prezintă.

După ce face o introducere în care ne explică de unde şi până unde, de ce, cum şi pentru ce, melodiile curg, cu mici intervenţii între ele, pauze publicitare şi dialog cu publicul. Alex e deschis şi ne-o spune de la bun început. Pentru cine nu îl cunoaşte, după spectacol el nu va mai fi un străin. Mie mi-a părut foarte bine de cunoştinţă, într-o Zi a necunoştinţei. O voce care are lucruri de spus - şi le spune frumos rău de tot!

Ziua şase la Undercloud a fost una completă şi pe zi ce trece descopăr tot mai multe despre teatrul independent, care nu încetează să mă uimească şi să mă atragă de partea lui. E altceva aici, sub nor. Şi e de bine.

Programul zilelor următoare aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus