Eu, România şi Domnul Lăzarescu - Moartea domnului Lăzărescu

Sau invers, domnul Lăzărescu, România şi eu. De ce eu? Pentru că eu scriu.

De ce România, ştim cu toţii de ce. De ce Lăzărescu? Fiindcă - ceea ce urmează. A fost odată... un muribund pe nume Dante Remus Lăzărescu. Un pensionar de 63 de ani care are trei pisici şi dureri suspecte, dar vecinii zic că se trag de la consumul de alcool. Şi totuşi salvarea a venit dar un Lazăr nu poate să învie într-o "dulce" Românie, un Dante se plimbă prin infern, hmm, am devenit pretenţios... La origine un caz real, la fel de banal ca atâtea altele care nu sunt de fapt banale dar indiferenţa din jur le face să devină, un film întunecat care nu transla, credeam eu. Că e prea downbeat, prea local, prea negru. Dar critica mondială a văzut o poveste universală şi nu una românească. Şi a văzut metaforă existenţială acolo unde eu am văzut realism social. Şi a zis că nu e o mare diferenţă între sistemul nostru şi sistemul lor. Eu am văzut o piesă de teatru în tablouri lungi, o comedie neagră care devine dramă atunci când trebuie să-mi fac analizele sau vreo ecografie. Am fost şi eu la urgenţă, ştiu care e treaba cu doctorii, cei cu salarii puţin mai mari ca profesorii care învaţă copiii să nu se facă profesori sau doctori. Ştiu care e mizeria din spitale şi din sistem, dar m-a frapat cronica din Hollywood Reporter care vedea similitudini cu Spitalul lui Paddy Chayefsky (1971) şi cei care îl consideră pe Cristi Puiu ba un Cassavetes, ba un Bresson, ba un Lars Von Trier.

Cannes 2005, prima ieşire a domnului Lăzărescu şi primul premiu. Şeful juriului la secţiunea Un certain regard este regizorul Alexander Payne (Sideways, About Schmidt), mare fan al filmului. Într-o discuţie accidentală cu Payne, i-am zis că filmul lui Puiu e un fel de About Schmidt românesc, acum mi-e greu să compar sprâncenele lui Ion Fiscuteanu cu cele mai celebre sprâncene de pe planetă, cele ale lui Jack Nicholson, dar atunci am îndrăznit.

TIFF 2005 Cluj, premiul publicului şi beţie cu lumea cinematografică şi cinefilă, deja polemici în urma Cannes-ului. O fi prea lung? O fi aşa bun? O fi mai bun decât....? Marea calitate a filmului e că se întâmplă în timp real şi atunci cele două ore jumătate de proiecţie se justifică. Şi se pare că se justifică din plin pentru că urmează un periplu întreg, marele premiu la festivalul de la Alba Regia din Ungaria, marele premiu şi premiul de interpretare pentru Ion Fiscuteanu la Copenhaga, festivaluri după festivaluri (La Rochelle, Sarajevo, Copenhaga, Toronto, New York, Chicago, Viena), e cumpărat şi va fi distribuit în America, devenind cel mai premiat film românesc şi cel cu cele mai mari şanse de notorietate.

Este intrarea oficială a României la Oscaruri şi la premiile Academiei Europene, poate trece şi de prima selecţie şi va fi nominalizat. Iar acum aud că românii noştri, cinefili sau nu, se duc să vadă filmul, în număr destul de mare pentru ceea ce reprezintă box-office-ul românesc. Poate îi incită afişul românesc, care e unul mare care zici că e de La Grande Vadrouille, şi clar vinde filmul ca o comedie cu o distribuţie-ansamblu, faţă de afişul de la Cannes, sofisticat, sobru, cu pisicile aşezate pe o targă goală. Prea ermetic, prea intelectual? Anyway, Remus Dante Lăzărescu, naţiunea te salută! Iată cum, semnificativ, numai un mort poate salva România! Şi dacă mergi la Hollywood, Cristi Puiu, atenţie la care e marfa şi care sunt banii! Şi dacă nu, atenţie dublă!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.