Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ben-Hur

Ben - Ben-Hur


Cristina Zaharia

Port.ro, august 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu ştiu câţi au citit cartea lui Lew Wallace, dar cu siguranţă mulţi au văzut filmul din 1959 al lui William Wyler, ecranizarea cu Charlton Heston în tehnicolor şi pe ecran lat, unul din epicele, grandioasele pelicule ale vremii. Este genul de film difuzat la noi mai cu seamă în preajma sărbătorilor pascale, pentru că subiectul, morala şi prezenţa lui Iisus îndeamnă la bune sentimente.

Trebuie să spun că există, dacă vreţi să ştiţi şi să căutaţi pe youtube, o variantă iniţială, mută, alb-negru, costisitoare şi ea, din 1925, cu vedeta Ramon Novarro. Şi în aceea exista celebra cursă de care cu cai, mereu punctul forte pentru regizor şi actori (cu camere puse peste tot, inclusiv carele trecând peste ele). Atunci fără efecte speciale, în 1959 cu un montaj dramatic reuşit. Şi, în multe privinţe, filmul de acum seamănă mult cu cel din 1925.

Sigur că ne miră mereu când sunt refăcute filmele clasice. Sunt de părere că de unele dintre ele nu trebuie să te atingi.

Ştim ce poate şi cât îndrăzneşte regizorul rus Timur Bekmambetov (doar am văzut toţi Night watch / Nochnoy dozor!). El este acum la conducerea unui proiect ambiţios şi muncit, cu multe costume şi scenografie dificilă, de mari dimensiuni. Şi, la foamea lui de vizual şi efecte se adaugă un 3D care te ia pe sus încă de la început.

Abia târziu, foarte târziu, descoperi că filmul este rotund, că începe (bizar) şi se termină cu punctul său culminant, dura cursă de care din arenă.

Este un film de data aceasta cu Morgan Freeman. Ştim ce minune de voce are actorul şi se pare că regizorul vrea să accentueze asta, pentru că vocea lui din off ne poartă prin poveste de la începutul tip docu-drama. Desigur, este şi un procedeu de a da poveştii dimensiunea timpului de demult.

Filmul de acum urmăreşte relaţiile dintre un evreu şi un roman. De la marea prietenie până la ura celor doi, care nu începe din cauza unui bolovan, ci a unei săgeţi trasă de un tânăr zelot înflăcărat. O complicare narativă şi o interpretare politică. Judah ajunge sclav pe galere, nu înainte de o capturare mult mai tensionată de data aceasta. Şi nu salvează nicio căpetenie romană care-l să-l facă fiu, să-l îmbogăţească, cu toate drepturile de rigoare. Aici evreul Judah rămâne ce şi cum a fost.

Însă vreau să vă spun că această scenă marină, de la începutul intrării în pântecele întunecos al galerei până la lupta cu grecii, este una de forţă, foarte reuşită grafic şi plastic, dramatic montată pe presante bătăi de tobe ce ţin ritmul, cu romanul văzut de jos de sub scândurile podelei, cu filmări complicate sub apă. Judah de aici nu are fizicul lui Heston la bustul gol, însă regizorul ştie să scoată una din cele mai bune scene din film. Camera mobilă, unghiuri diferite, multe prim-planuri emoţionante, filmul câştigă mult datorită acestei scene lungi.

Judah revine în Ierusalim cu ajutorul arabului Ilderim (Morgan Freeman cu morga şi demnitatea lui, cu codiţe lungi rasta şi costume opulente, aşa cum are tot filmul). Şi de data aceasta mama şi sora eroului sunt retrase, dar acum închise nu într-o grotă la marginea oraşului, ci într-o închisoare de piatră, eliberarea lor fiind posibilă pentru că bunul arab a plătit pentru ele. Mda.

Ce are filmul de acum numai al lui este partea politică mult mai clară, mai îndelung şi mai apăsat explicată. Oraşul nu mai este aici simplu fundal, decor, machetă, butaforie pentru o poveste eroică în prim-plan, ci este viu, în decor natural (sau digitalizat). Bună găselniţa de a filma chiar un oraş vechi aşezat pe stânci, cu înălţimi ce amintesc de Masada, care aduce realism şi farmec, culoare locală mai pregnantă, suflu istoric. Pentru ca ulterior partea de invazie, de cucerire să fie mai vizibilă, mai revoltătoare.

Lung şi dens, filmul de acum îl urmăreşte şi pe Messala, romanul care, vedem, a muncit pentru succesul său, preţ de o extindere a poveştii cu alte războinice şi grafice puneri în scenă.

Ce mai are original filmul acesta este Iisus-ul. Cel mai frumos şi tânăr din toate versiunile, cel mai prezent şi mai implicat în viaţa cetăţii. Wyler, de exemplu, nu îndrăznise să îl arate, să expună actorul cu faţa, iar efectul era mai puternic aşa, mai credibil. Drumul aici de pe Via Crucis aduce din violenţa filmului lui Mel Gibson.

Multe scene arată mult mai bine decât sună cuvintele din ele. Păcat că s-au chinuit atât, ca de obicei, la texturi şi interioare, dar au dorit ca povestea să fie mai democratică. Declamativ sau brusc prea modern, ideile vehiculate ridică de multe ori semne de întrebare. Regizorul decide să-şi ducă eroul prinţ la scena răstignirii, prezent, în genunchi.

Judah de aici, trecând prin toate lungimile de păr (dar scurt îi stă cel mai bine nepotului lui John Huston), ajunge să-şi înfrunte umăr lângă umăr fostul bun prieten.

Arena de aici, circul care s-a construit în timp şi cu efort (în film şi în realitate) - interesant că se pun aceste accente sociale - enormă, are şi ea detaliile cunoscute din filmul vechi - statui gigantice, peşti de aur întorşi la fiecare tur, accidentele (de data aceasta filmate în prim-plan cu caii zburând peste cap în aer, izbindu-se sonor de pământ, cele mai dure imagini). O arenă digitalizată cum era Roma din Gladiator, ca să ia ochii, să vorbească despre grandoare, să simţi puterea imperială. O machetă convingătoare. Şi cascadoriile şi antrenamentele din plin.

Lupta în sine, cu dese filmări de la nivelul solului ca în cele mai bune filme de acţiune, cu camera printre carele în goană, te ţine cu sufletul la gură. Aproape că ţi-ai dori să lipsească o jumătate de oră de replici din film. Regizorul lipeşte în plină viteză a cursei un flashback melodramatic pentru impulsionarea concurentului şi emoţionarea publicului. Cei din tribune se aud aici scandând ca pe stadion.

Finalul cu sângele care se prelinge şi scaldă tot pământul este departe de fiorul electric al salvării şi convertirii din filmul din '59. Acolo muzica te lovea în plex, iar mesajul venea peste tine tulburător ca o apă. Nu degeaba a primit pelicula atâtea premii Oscar. Apă şi sânge sunt şi aici, dar timid, într-o scenă plată şi rezolvată rapid, un miracol pe repede înainte. Pare că nu asta e important, ci mai degrabă ce lipeşte mai departe regizorul, o scenă de basm cu "şi au trăit toţi fericiţi", pentru ca publicul de mall să poată să se ridice de pe scaune numai cu morala iertării în cap. Pentru că regizorul nu şi-a dorit să refacă Cleopatra, ci să ne dăruiască o poveste despre puterea prieteniei, pierderea şi refacerea ei.




 Toate articolele despre Ben-Hur


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer