Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cuminţenia pământului


Ioana Muntenescu

septembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Doar două cuvinte. Alese de Brâncuşi. Care ne-a dăruit, împreună cu sculptura ataşată lor, o poezie. Sculptorul care căuta să exprime doar esenţa oamenilor şi a animalelor, fotograful fascinat de apariţia schimbătoare a propriilor sculpturi în prezenţa luminii, Brâncuşi a fost de fapt un poet al materiei, fie ea lemn, marmură, bronz sau cuvinte.

Nu despre forma Cuminţeniei voi vorbi acum, ci despre numele ei. Pentru că în el se află ceva de care nu ştim, încă, să ne bucurăm. Un "lucru" pe care nu ştim nici măcar să îl vedem, să îl identificăm în jurul nostru: cuminţenia. Un fel de a fi în lume. Pentru noi cuminţenia e invizibilă. (am uitat-o, desigur, ca urmare a comunismului). Iar Brâncuşi ne-o aduce, simplă, concentrată, tăcută, în faţa ochilor.

Să vedem cuminţenia: inocenţa copiilor, înţelepciunea bunicilor?
Să fim cuminţi: modeşti, oneşti, harnici? Împăcaţi cu noi înşine? Cu lumea? Cu zeii?
Să fim cuminţi: misterioşi, tăcuţi?
Şi cu minte, desigur. Aşa i-ar fi plăcut lui Brâncuşi.

După o nepermis de lungă tăcere de ignoranţi fuduli, acum facem prea mult zgomot în jurul acestei Cuminţenii neostentative. Abia ieşiţi din caverne, dăm cu ochii de lumină şi ne oţărâm la ea.

Naivă, au numit unii Cuminţenia, şi nu cu ton admirativ. Da, naivă este, ca toate necuvântătoarele; şi imperfectă, ca la orice început.

Însă Cuminţenia pământului este, de fapt, o tânără destul de avangardistă: născută în 1908, la începutul secolului XX, la Paris, are ca rude figura ghemuită sculptată în piatră de André Derain (Figure accroupie, 1907) şi dezinhibatele Demoiselles din Avignon pictate de Picasso (1907), a auzit în jurul ei franceza lui Marcel Duchamp şi a lui Man Ray, prieteni ai lui Brâncuşi. Într-un fel, ea e sora mai mare a stilizatei Domnişoare Pogany (1913), a falicei Prinţese X (1915-1916), a Tinerei sofisticate Nancy Cunard (1925-1927).

Şi e încă o dată avangardistă pentru că ea vine nu din lumi imemoriale, ci, pentru noi, din viitor: să re-învăţăm să vedem cuminţenia şi pe cei cuminţi. Să încercăm să fim cuminţi. Un început ar fi "îmbrăţişând", fără ezitare, darul lui Constantin Brâncuşi făcut lumii, nouă.

Brâncuşi a reuşit să introducă piedestalul în corpus-ul sculpturii, sa îi anuleze postura de străin faţă de obiectul pe care îl prezintă. La fel a făcut şi cu cuvintele atribuite sculpturii acesteia. Ele nu vin din afară. Brâncuşi ne reaminteşte că la începutul creaţiei a fost cuvântul. Şi el este parte integrantă a ei. Cuvintele "Cuminţenia pământului" fac corp comun cu opera lui Brâncuşi: de piatră, de lumină, de zbor, de esenţă a fiinţei şi de dinamică a materiei. Ele sunt aparenţa şi esenţa sculpturii create, începutul şi parte a destinului ei. Destin pe care ar fi frumos să ne dorim cu ardoare să îl împartă cu noi.

(Berlin, 27 septembrie 2016)

***

"mă apropii de pietre şi tac" (Nichita Stănescu)

Această sculptură mică a lui Constantin Brâncuşi, născută in 1908, adică la începutul secolului trecut, poarta un nume foarte misterios. Nu vi se pare şi vouă la fel, tineri pozneţi ai secolul XXI?  Cuminţenia pământului sună a personaj de poveste precum "frumoasa pământului" (folosit cu ton admirativ, ca superlativ absolut). Cuminţenia pământului... Adică, poate, cea mai cuminte?

O tânară cu chipul un pic turtit, cu fruntea liberă şi capul rotund, ca o lună preaplină, cu părul lins purtat pe spate. Goală, cu genunchii îndoiţi şi mâinile la piept, un piept mic, de adolescentă, uşor ascuns de mâini[1] şi poate de timiditatea vârstei. Aşa ni se arată Cuminţenia pământului. Încă nu face nimic, priveşte înainte, ghemuită. E vârsta oare, cea care o face cuminte? Adolescenţa aceasta nerebelă încă, ci timidă si tăcută? O fi chiar goliciunea, prin lipsa ei de podoabă, de orice fel de decor?

Lui Brâncuşi i-a plăcut să simplifice formele şi să renunţe la detalii: priviţi Nou născutul din 1915: nimic mai mult decât un ou un pic ciobit pus pe orizontală. O formă perfectă, abia atinsă de intrarea ei în lume. Însă prin simplificare sculptorul a reuşit să surprindă şi personalităţi complexe, rafinate, caracterizate printr-un gest definitoriu sau printr-o trăsătura fizică aparte. Pe amica sa pictoriţa unguroaică Margit Pogány o recunoaştem datorită ochilor ei mari sub arcade înalte şi a mâinilor împreunate sub obrazul stâng. Capul e uşor înclinat, cu părului prins la spate când într-un coc rotund (în versiunea din 1913), când într-unul mult mai sofisticat, ca o revărsare de arcade (într-o versiune mai târzie). Fire contemplativă şi delicată, Domnişoara Pogany are o înfăţişare exotică, precum numele pe care îl poartă.

Pe vremea când era el însuşi copil, Constantin scrijelea băncile de la şcoală şi îi plăcea să colecţioneze pietre de pe malul râului. Când a crescut mare şi s-a făcut sculptor, un iubitor cunoscător şi ascultător al materialelor cu care lucra, Brâncuşi o fi simţit poate (şi a vrut să împartă cu noi) că piatra, ca material, ca obiect, e o cuminţenie a pământului. Ba pentru el, chiar cea mai cuminte: rece şi grea în comparaţie cu lemnul, neatrăgătoare ca o Cenuşăreasă faţă de scumpa şi nobila marmură sau faţă de strălucitorul bronz lustruit în care te poţi chiar oglindi, ca Narcis[2] în ochiul de apă.

Dar cu piatra aceasta tăcută şi cuminte i-a plăcut lui Constantin Brâncuşi să se joace. Până să ajungă la lumea necuvântătoarelor sculptate în marmură (vezi Peştele din 1922 glisând suplu şi dinamic pe o suprafaţă de oglindă) sau în bronz (cu Pasărea în spaţiu, 1924, înălţându-se ca o flacără), el a surprins din lumea cuvântătoarelor îndrăgostite momentul suprem al renunţării la vorbe: Sărutul (1907). Două figuri de piatră reunite prin îmbrăţişare într-un singur bloc. Tot o sculptură mică, precum Cuminţenia pământului...

În Cuminţenia lui Brâncuşi regăsim începutul sculpturii moderne: figura aceasta e precum un copil adolescent, poetic necioplit încă, înainte de a începe aventura şlefuirii prin jocul său cu lumea.

Pentru poznaşii din noi, Cuminţenia aceasta ne cam dă bătăi de cap: om fi şi noi ca ea, pe undeva?

(Berlin, 17 octombrie 2016, text inspirat de tema începuturi a Ghidului pozneţ de cultură Nr. 7)


[1] Mâinile oarecum boante ale Cuminţeniei le regăsim şi în Rugăciune (1907), sculptură funerară reprezentând o femeie îndurerată de pierderea soţului
[2] Adolescentul din mitologie îndrăgostit de "selfie"-ul apărut la suprafaţa apei.


Resurse

 Alte articole de Ioana Muntenescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer