Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  O scrisoare pierdută

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artiştii faţă cu Cetăţenii - O scrisoare pierdută


Mihai Brezeanu

septembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În plin proces de deconspirare a adulterului la care e co-părtaş, Tipătescu pipăie cu speranţa cearşaful cu chipul lui Avram Iancu ce îi decorează sufrageria. În plin proces de şantajare cu scopul de a obţine nominalizarea pentru funcţia de deputat, Caţavencu leşină de emoţiune privind confiscat chipurile voievozilor naţionali ce decorează sala de şedinţe a partidului. În plin de proces de deconspirare a trădării partidului din care face parte, Brânzovenescu îşi pierde complet firul logic, emiţând o serie de cuvinte fără sens, amplu întreruptă de zgomotele sălii şi degustări de apă plată.

Roşu, galben şi albastru. Pe costumaţia (aproape) fiecărui personaj. Pe poşete. Pe pereţi. Peste tot şi peste toate, tricolorul. Ţara. Neamul. Naţia.

La Bulandra, O scrisoare pierdută a lui Doru Ana. La Comedie, O scrisoare pierdută lui Dabija. Acum, la Metropolis, Scrisoarea lui Victor Ioan Frunză, despre care e vorba în paragrafele de mai sus şi în cele ce urmează. Nu doar Caragiale. Din nou Dabija, la Act, cu Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? Andrei Şerban, la Odeon, cu Soldatul de ciocolată şi la Operele din Bucureşti şi Iaşi, cu Văduva veselă. Radu-Alexandru Nica, la ARCUB, cu Bucureşti. Instalaţie umană. Radu Iacoban, la Godot, cu Carpathian Garden. Daniel Chirilă & Frilensăr, la Green Hours, cu Mioritza (Tristory III).

Mai direct sau mai voalat, încercând să înţeleagă şi să aducă la lumina prezentul imediat, trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat ori imaginarul de basme & legende, toate aceste spectacole vorbesc, plâng (uneori) şi râd (adeseori) pe o aceeaşi temă: traiul în România. Cu toatele depăşesc faza ironiei şi (se) întreabă: ce e de făcut? Cum e de trăit, aici şi acum, în ciuda tuturor relelor pe care le vast şi inspirat documentează, fără a apela la demonul pe nume naţionalism? Cum şi ce şi cine poate aduce schimbarea?

Caţavencul lui George Costin se ridică din leşin şi îşi începe tirada. Înflăcărarea creşte în intensitate cu fiecare vorbă, cu fiecare gest. Din faţa-i zboară hârtii, cărţi, faţă de masă. La picioarele mesei (tribunei parlamentare, adicătelea) dezgolite, se arată un imens borcan de murături. Când Farfuridiul lui Adrian Niculae e în pericol de înăbuşire din cauza tâmpeniilor debitate cu prea mare patos, amicul Brânzovenescu îl ademeneşte cu un tub de pastile. Când totul, dar totul pare, pierdut, Zoe a Nicoletei Hâncu devine incontrolabil-isterică, iar faţa Tipătescului lui Andrei Huţuleac virează îngrijorător de rapid spre pământiu (amintirea albirii chipului lui Victor Rebengiuc din legendara Scrisoare a lui Liviu Ciulei e de rigoare). Victor Ioan Frunză ne aduce în faţă nişte mari bolnavi, Adriana Grand contra-punctează, ridiculizându-le aşa-zisele suferinţe (comparaţia cu SMURD-urile care sunt adesea convocate la interogatoriile DNA se impune).

Există, totuşi, şi oameni neînveliţi în tricolor. Cetăţeanul lui Sorin Miron e foarte turmentat, dar e parcă altfel decât restul specimenelor de pe scenă. Există, atât în textul lui Caragiale, cât şi versiunea scenică a lui Frunză, o candoare în care este învăluit acest personaj pe care multe alte montări o neglijează. El este, până la urmă, singurul care rosteşte doar adevărul. E drept, în lipsa rigurozităţii, a ordinii interioare şi a unei bune-aşezări în lume, onestitatea nu rezolvă nimic, ba ea încă vine să complice lucrurile. Până la urmă, toată demenţiala intrigă a piesei e stârnită de scrisoarea găsită, pierdută şi iar găsită de acest om simplu şi bun.

Pe de o parte, omul simplu a dus epistola la adresantul său. Gest de profesionalism singular într-o lume mustind de amatorism. Pe de altă parte, omul simplu s-a aflat, pentru o vreme, în posesia adevărului. A ştiut să-l vadă? Înmânând scrisoarea coanei Joiţica, el a refăcut ordinea temporar tulburată a unei lumi fundamental stricate. A votat cu cine i s-a spus şi, la final, distinsa Zoe l-a acoperit şi încărcat de pomeni electorale. Cercul a fost refăcut, ieşirea zidită, pupat toţi piaţa faimoasă.

Frunză nu lasă însă lucrurile aşa. Scrisoarea lui de la Metropolis mai face un pas. Finalul e tulburător şi memorabil.

Tot aşa cum toţi cei numiţi mai sus mai fac, în piesele lor, un pas. În 2016, în România, parte din oamenii de teatru nu se mai mulţumesc să pună doar diagnostice, oricât de crude, oricât de adevărate. Fie că vorbim de sublinierea îngroşată a unor posibile soluţii, fie de hiperbolizarea propriilor exasperări, regizorii, scenografii, actorii aduc pe scenă nerăbdarea, prea-plinul clipei. Ţinta lor sunt spectatorii.

Turmentarea cetăţenilor nu mai e nici comică, nici cauţionabilă. Ea înfrânge şi bunele intenţii, şi priceperea în meserie. În prezenţa ei, triumfă -ismele de toate felurile şi stagnează relele din toate timpurile. Aidoma Noului Val din cinema, teatrul încearcă să deschidă ochii celor care, prin non-combat-ul lor, suprapun trecutul peste viitor, înăbuşind speranţa.



 Toate articolele despre O scrisoare pierdută


0 comentarii

ÎN PROGRAM

Teatrul Metropolis
Marţi, 05.12.2017 - 19,00


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer