M-am dus cu plăcere la Operă, ştiind că merg pe mâna lui Andrei Şerban, în care am văzut întotdeauna o şansă pentru teatrul românesc. Ştiam că faima lui internaţională se clădise încă din 1984 şi pe câteva spectacole de operă, dintre care Turandot al lui Puccini, pus în scenă la Royal Opera. Nu am ezitat să-i cer sprijinul, în primăvara acestui an (2016), pentru a găsi o ieşire în criza de la Opera din Bucureşti, iar el, generos, mi-a întins atunci o mână. Bănuiam, în sfârşit, că acest spectacol este răspunsul artistic pe care mi-l putea oferi la câteva luni distanţă şi totodată o măsură justă pentru ce se poate omeneşte face în acest moment pentru o instituţie aflată de ani de zile într-o criză profundă.
La baza libretului original, folosit în 1905 de Franz Lehár, se află o comedie a lui Henri Meilhac, din 1861, L'Attaché d'ambassade, care aducea în prim-plan o franţuzoaică, rămasă văduvă după căsătoria cu un bogătaş dintr-un ducat german, şi prezenta încercările ambasadorului respectivului ducat la Paris de a aranja o căsătorie a văduvei cu un conte compatriot al său, pentru a păstra banii acasă şi a preveni un dezastru financiar. Libretiştii vienezi Leo Stein şi Viktor Léon au adaptat atunci scenariul pentru Theater an der Wien, transformând ducatul german într-un mic stat din sud-estul Europei, în care era uşor de recunoscut Principatul Muntenegrului şi făcând din personajul feminin o etnică balcanică petrecându-şi ceasurile vesele la Maxim's, în compania unor bărbaţi interesaţi de averea ei. Deşi cu oarecare îndoială că va putea recrea o atmosferă autentic pariziană, cei doi libretişti i-au încredinţat compozitorului austro-ungar Franz Lehár muzica, care i-a convins pe auditori cu o "galopadă" rămasă celebră: Dummer, dummer Reitersmann (Prost eşti mândru călăreţ), ce ţine mai degrabă de sensibilitatea vieneză şi berlineză, decât de cabaretele pariziene.
În actualizarea pe care ne-o propune, pariul spectacolului lui Andrei Şerban este de a face din baronul Zeta, manipulatorul intrigii erotico-muzicale a operetei, ambasadorul la Paris al Moldrosoviei - un amestec indistinct între România şi Republica Moldova - un trimis al serviciilor româneşti. Suntem undeva între ambasadele lui Ceauşescu şi primăria Iaşiului, unde Excelenţa sa conduce o misiune diplomatică scufundată în derizoriu (ataşatul militar, prinţul Danilo, îşi petrece timpul în partide fine), cultivă "imaginea ţării" oferind la recepţiile ambasadei dansuri etnice şi "spumant patriotic", şi îşi supraveghează nevasta folosind ofiţeri sub acoperire. Aducerea în orizontul contemporan ar fi comică, dacă nu ar fi tragică. Clar o experienţă traumatică a lui Andrei Şerban, atmosfera supravegherii din ambasadă îşi capătă un nou sens în perspectiva "profesionalizării" diplomaţiei româneşti din ultima vreme.
O petrecere la reşedinţa, cu piscină, saună şi alte accesorii de nou îmbogăţiţi, a Hannei Glawary îi dă din nou prilejul regizorului de a ne aduce aminte, cu tuşe de Bollywood, de montajele literar-artistice patriotice româneşti timeless şi de tablourile vivante gen "Cântarea României". Soliştii sunt în costum de baie, iar o parte din scenele de grup se petrec între prosoape moi, înfăşurate în jurul şoldurilor. Camille de Jolidon cântă romanţa Viens dans ce joli pavillon trăgând-o pe Valencienne, soţia ambasadorului, într-o barcă pneumatică pe uscat, sub supravegherea celor doi agenţi, şi ei în costume de baie retro şi vorbind un limbaj de lemn, tipic pentru ministerul de Interne. Publicul Operei navighează vizibil undeva între savurarea ingenuă a pot-pourri-ului vienez şi distanţarea amară pe care i-o impune regizorul, cu zâmbetul pe buze. Aplauzele la scenă deschisă par să se datoreze mai degrabă celei dintâi, în timp ce a doua îşi produce efectele în timp, aparent fără consecinţe notabile în timpul reprezentaţiei propriu-zise. Corpul de balet are un anumit rol în conştientizarea privirii sarcastice pe care o propune, inducând spectatorilor o stare de malaise controlat, la vederea tinerilor balerini sosiţi de la Iaşi ce nivelează spectacolul cu linişte în suflet.
Actul al treilea, care se petrece la Maxim's, într-o ambianţă vag disolută, este un soi de conversaţie în budoar, à la marquis de Sade, în cursul căreia, folosind stereotipuri recente şi foarte recente ale dezbaterii publice, autorul colectiv lansează teme de meditaţie unui public deja captiv între duetele voit kitsch ale operetei, coregrafia parodică (pentru care trebuie să mulţumim coregrafei Andreea Gavriliu şi, din nou, corpului de balet ieşean), miza politică ("fostul premier şi-a dat demisia, dar acum avem oarecare nădejde în guvernul tehnocrat") şi blitz-urile paparazzilor şi ale reporterilor de televiziuni. Finalul spectacolului, dominat de Claudiu Bleonţ, în chip de raisonneur al întregii poveşti, aduce bucăţi din editoriale grave ale lui Andrei Pleşu ("suntem conduşi de nişte golănaşi, dar am sentimentul că merităm ceva mai mult") şi perle culese de Radu Paraschivescu, prin care străbat şi celebre încercări literare de a defini specificul naţional: "O, ţară tristă, plină de humor".
Despre calitatea artistică a prestaţiei echipei nu mă pronunţ aici, din motive lesne de înţeles. Aş putea fi, de altfel, bănuit că vorbesc pro causa. Nu pot, totuşi, să nu constat că Văduva veselă este o încercare, întreprinsă cu mult curaj de Andrei Şerban, în condiţii relativ vitrege, de a scoate Opera Naţională, avec les moyens du bord, dintr-o perioadă de vastă criză instituţională. Rezultatul este interesant din mai multe motive, dar este în primul rând o oglindă pe care regizorul român ne-o întinde tuturor. Spectacolul se încheie cu o scenă goală, peste care ninge din abundenţă, în linişte. Vom fi oare, cu toţii, capabili să ne apucăm de deszăpezire? Fără aplauze?