Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Maratonul Teatrului Independent, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Omul Pernă şi umanitatea sa - Maratonul de Teatru Independent, 2016


Maria Ruxandra Burcescu

septembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Omul Pernă, piesa lui Martin McDonagh pusă în scenă de către regizorul Eugen Gyemant şi prezentată în cadrul Maratonului de Teatru Independent, 2016, are o calitate foarte rar întâlnită în comedie, dar esenţială pentru demersul artistic. Este o meditaţie profundă, o dramă de o sensibilitate aparte, deghizată într-o comedie neagră, ceea ce face ca efectul său dramatic să fie amplificat până în punctul în care devine greu de privit. De fapt, Omul Pernă este mai puţin o piesă de teatru şi mai mult un spectacol care ia naştere spontan şi natural.

Este foarte interesant cum tocmai poziţia de spectator devine greu de suportat, pentru că presupune o complicitate cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Scenografia absolut genială a spectacolului, creată de Maria Nicola, transformă sala de teatru într-o sală de interogatoriu, iar pe cei din public în spectatorii din spatele geamurilor de sticlă, aceia care nu au voie să intervină, indiferent cât de puternică este reacţia viscerală pe care o creează ceea ce se întâmplă în faţa lor. Panourile de sticlă ce împrejmuiesc scena au un efect paradoxal. În mod obişnuit, ele ar trebui să separe publicul de acţiunea piesei, imaginaţia de realitate. În mod real, însă, aceste panouri dinamitează complet convenţia spectator-actor, iar, departe de a îi proteja pe cei care privesc, au funcţia de a îi îngloba în acţiunea piesei, de a îi omogeniza cu decorul şi de a-i face să se transpună complet în povestea din faţa lor.

Subiectul piesei este unul care provoacă extrem de dur. Cu influenţe din Steinbeck şi Kafka, Martin McDonagh reuşeşte să creeze o operă în care nu doar că nu există personaje pozitive şi negative, dar atrocitatea şi violenţa sunt demascate ca fiind părţi constitutive ale fiinţei umane. Scriitorul Katurian (Ionuţ Grama) se afla într-o sală de interogatoriu şi este brutalizat, agresat şi manipulat de către doi poliţişti, detectivii Tupolski (Lucian Iftime) şi Ariel (Cătălin Babliuc). Motivul pentru care Katurian se află în această ipostază îl reprezintă povestirile sale violente, despre uciderea şi maltratarea unor copii. Cei doi detectivi investighează două crime şi o dispariţie care sunt copiile povestirilor scrise de Katurian, bănuindu-l pe acesta ca vinovat. Aflăm încă de la început că scriitorul are un frate retardat (Michal, interpretat de Dan Rădulescu), care se află într-o altă cameră şi pe care cei doi detectivi ameninţă să îl tortureze dacă scriitorul nu îşi va mărturisi rolul în comiterea crimelor. Mă voi opri aici cu descrierea acţiunii deoarece nu vreau să stric surpriza celor care vor vedea acesta piesă, pe care o recomand cu toată căldura.

Nu am mai văzut demult o piesă care să pună în discuţie multiple problematici profunde, fără a încărca mesajul sau a-l dilua. Avem, în primul rând, o reflecţie asupra operei artistice în relaţie cu artistul sau, mai bine spus, a poveştii în relaţie cu cel care o creează. Cât de mult putem controla propriile poveşti înainte ca ele să ne controleze pe noi? Este ficţiunea o realitate care urmează să fie pusă în practică? Care este raportul de forţe între propriul imaginar şi acţiunile noastre? Toate acestea sunt întrebări la care piesa pare că găseşte un răspuns. Katurian scrie despre atrocităţi, iar ele evadează din spaţiul fictiv şi provoacă victime reale. Ariel are propria poveste despre cum va ajunge la bătrâneţe, iar credinţa în aceasta este motorul şi justificarea sa în violenţa excesivă pe care o arăta. Tupolski creează şi el o poveste, imaginându-se în turnul de fildeş de unde controlează, fără să se implica în mod real şi fără a-şi pune întrebări asupra reuşitei propriilor acţiuni. Dintre toate personajele piesei, singurul care nu are o poveste a sa este Michal, iar el simbolizează, de fapt, fiinţa umană dincolo de educaţie şi conştiinţă a Binelui şi a Răului.

Personajul lui Michal, întocmai precum Lennie Small din Despre oameni şi şoareci, provoacă o reflecţie controversată asupra naturii fiinţei umane. Dacă eliminăm apanajul educaţiei, precum şi conştiinţa Binelui şi a Răului, ce rămâne? Care este instinctul primordial şi în care parte înclină balanţa? Răspunsul la această ultimă întrebare este unul greu de digerat, dar valid. Balanţa nu se opreşte niciodată, pendulează continuu, pentru că, de fapt, nu există un echilibru al Binelui sau al Răului inerent. La fel cum este capabilă de Bine, fiinţă umană dezbrăcată de tot ceea ce înseamnă cunoaştere şi educaţie, poate face şi Răul suprem, cu zâmbetul pe buze, într-o splendidă naivitate. Violenţa există în interiorul nostru, iar manifestarea sa în plan fizic este condiţionată de propriile credinţe. În momentul în care aceste credinţe nu există, atât tandreţea cât şi violenţa extremă se vor manifesta iraţional, succesiv, aleatoriu. Am putea spune că piesa lui McDonagh este şi o reflecţie asupra Fiinţei Supreme, asupra acelui Zeu care permite frumuseţea şi oroarea pentru că, în definitiv, deşi deţine controlul absolut, nu este afectat de credinţele sau principiile proprii fiinţei umane.

Mai departe, povestirea lui Katurian, Omul Pernă, este şi ea o provocare în sine care estompează şi mai mult linia dintre Bine şi Rău până când aceste două concepte pot fi confundate unul cu celălalt. Omul Pernă, întocmai precum sugerează numele său, este un om făcut din perne care poate călători în timp. Misiunea sa are legătură cu oamenii care vor să se sinucidă, dar să îi oprească nu reprezintă scopul său. El îi poate îmbrăţişa, călătorind în timp, până în punctul în care aceştia erau copii şi, odată ajuns acolo, îi poate face să se sinucidă pentru a-i împiedică să mai trăiască ororile care îi vor aduce în acelaşi punct, ani mai târziu. Este bine să faci un copil să se sinucidă? Nu. Este bine să îl împiedici în a duce o existenţă care îi va aduce numai suferinţa şi oroare? Aceasta este întrebarea la care oricine priveşte piesa lui McDonagh nu va dori să răspundă. Se va foi inconfortabil în scaun şi va înlătura această întrebare din minte, pentru că răspunsul ei este mult prea dureros pentru a putea fi acceptat.

Dar motivul pentru care Omul Pernă este un spectacol atât de puternic, nu este dat doar de text şi de elemente de scenografie. Jocul actorilor este componenta de bază care transformă piesa în realitate. Ionuţ Grama nu îl joacă pe Katurian, el este Katurian până în cele mai mici detalii. De la postură până la modul de a vorbi, privire hăituită şi bâlbâială, el este autentic cu fiecare fibră a sa, devenind, încă din primele replici scriitorul parcă teleportat din piesă în realitate. La fel, Lucian Iftime şi Cătălin Babliuc se confundă cu propriile roluri, îmbracă hainele celor doi detectivi într-un mod asumat care reuşeşte să creeze o veritabilă capodoperă. De asemenea, Dan Rădulescu este Michal şi, chiar şi după finalul piesei, privirea sa rămâne de o naivitate înduioşătoare, privirea unui om care nu înţelege ce i se întâmplă şi care, pur şi simplu, se abandonează complet. Un text de geniu, combinat cu o scenografie excelentă şi cu un joc al actorilor magistral, Omul Pernă este o piesă pe care aş putea să o revăd de zeci de ori fără a mă plictisi vreo clipă.



 Toate articolele despre Maratonul Teatrului Independent, 2016
 Toate articolele despre Omul Pernă
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer