Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Maratonul Teatrului Independent, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dependenţa ca formă de revoltă - Occupy Yourself la Maratonul Teatrului Independent, 2016


Maria Ruxandra Burcescu

octombrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Spectacolul Occupy Yourself al trupei independente Váróterem Projekt din Cluj este, poate, cel mai provocator spectacol pe care l-am văzut în cadrul Maratonului de Teatru Independent, 2016. Este o combinaţie volatilă între teatru, concert şi psihodramă, implicând spectatorii într-un mod unic. Occupy Yourself, în regia lui Cosmin Matei, transcende povestea pentru a pătrunde direct în intimitatea spectatorului. De fapt, acest spectacol reprezintă, pe de o parte, un studiu clinic asupra dependenţei iar, pe de alta, o modalitate de a ridica întrebări foarte îndrăzneţe şi de a le găsi răspunsuri la fel de îndrăzneţe.

Într-o lume în care dependenţa este condamnată, actorii Csepei Zsolt, Imecs-Magdó Levente, Rácz Endre, Sebők Maya, Udvari Tímea şi Hatházi András îşi propun nu doar să găsească cauza dependenţei, ci să şi demonstreze că ea face parte din natura umană. Desigur, este inconfortabil să te gândeşti că şi tu eşti în aceeaşi poveste cu un dependent de narcotice, dar adevărul este că, indiferent de obiectul dependenţei, cauza ei precum şi răspunsul uman este acelaşi, de fiecare dată. Putem înlocui, în acest studiu al realităţii, narcoticele cu cafeaua, alcoolul cu ţigările, iar ţigările cu dependenţa afectivă faţă de cineva sau chiar cu dependenţa de ciocolată. În realitate, fiecare dintre noi are una sau mai multe dependenţe, doar că supuse oprobriului sunt doar câteva dintre acestea. Cu mult curaj şi cu intenţia de a provoca publicul, actorii acestei piese merg până în punctul în care îşi transformă spectatorul în experiment. Îl individualizează şi, mai mult decât atât, îl implică în mod direct în ceea ce se joacă pe scenă. Iar această alegere îndrăzneaţă şi spectaculoasă întregeşte într-un mod definitiv ideea principală: oricine poate face parte din poveste pentru că ea este o poveste a umanului, în primul rând.

Într-un joc hipnotizant care creează anxietate, disconfort şi fascinaţie, actorii piesei se perindă pe scenă, spunându-şi poveştile, dedublându-se şi transformându-se sub ochii spectatorului. Există dependenta de droguri însărcinată, iubitul ei alcoolic, doctorul dependent de muzică clasică, precum şi alte personaje, fiecare cu temerile, poveştile şi problemele lor. În tot acest dans al ratării şi al auto-fragmentării, o singură idee rămâne constantă. Dependenţa nu este o alegere, ci un răspuns. Este un răspuns al fiinţei în faţa traumei şi în faţa propriei neputinţe. Ea există nu pentru că anumite substanţe au un potenţial adictiv ci, în primul rând, ia naştere pentru că există durerea. Orice formă de dependenţă presupune o uitare de sine, o încercare de a da un sens realităţii. În momentul în care statutul de fiinţă umană se dovedeşte a fi insuficient, în momentul în care realizezi că rădăcinile s-au înfipt prea adânc în pământ ca să mai poţi fugi, deşi nu ai vrut asta, deşi acea bucată de pământ este un deşert toxic, atunci rămâne o singură variantă - retragerea în sine şi depărtarea de propriul corp şi de propria realitate. Dependenţa este, de fapt, un răspuns furios, un soi de negare a forţelor exterioare care ne guvernează vieţile. Ea este o încercare de refuz, o modalitate subconştientă prin care fiinţa umană neagă dreptul realităţii de a invada viaţa interioară. Făcând o paralelă dură, dependenţa poate fi asemănată cu imaginaţia victimei în cazul unui viol. Nu poate opri realitatea fizică, dar refuză vehement dreptul violatorului de a acapara gândul. Acest soi de dedublare se întâmplă şi în cazul unei persoane care, neavând puterea de a schimba realitatea fizică, îi refuza dreptul la existenţă prin alterarea celei interioare.

Din punctul de vedere al vizunii regizorale, Occupy Yourself este un spectacol-hibrid care, însă, funcţionează într-un mod impresionant. Hatházi András pare un maestru păpuşar care predică cu o voce gravă şi puternică, în timp ce toţi ceilalţi actori, care poartă haine negre, apar pe scenă, rând pe rând, dansând grotesc şi povestind frânturi din vieţile lor. Ulterior, el îşi părăseşte poziţia de păpuşar şi îşi dezvăluie propria dependenţă, totodată angrenând publicul într-un joc de-a şoarecele şi pisica a cărui miza este de a demonstra nu doar tendinţa către dependenţă a fiecăruia dintre noi, ci şi cauza comună a acesteia. Motivul pentru care actorii poartă haine negre, aproape identice nu are legătură cu o semnificaţie sumbră, ci cu depersonalizarea. Atunci când personajele au contururi vagi şi se pot confunda atât între ele, cât şi cu publicul, ele încetează să mai fie personaje şi devin idei. În mod paradoxal, acest fapt nu le ştirbeşte din umanitate, din contră. Permiţând spectatorilor să îmbrace hainele celor de pe scenă, se realizează omogenitatea dintre public şi spectacol, mesajul având un impact puternic.

Întrebările pe care piesa Occupy Yourself le ridică sunt numeroase şi profunde. Este un alt mod de a vedea lucrurile, este faţa nevăzută a lunii care ni se dezvăluie în frânturi de poveşti în care, fără a face un exerciţiu de imaginaţie prea mare, s-ar putea regăsi fiecare dintre noi. Mi-a plăcut acest spectacol pentru îndrăzneala sa, pentru sinceritatea de care a dat dovadă, pentru forţa sa hipnotică dar, în primul rând, pentru că pune sub semnul întrebării modalitatea prin care societatea noastră judecă dependenţa.



 Toate articolele despre Maratonul Teatrului Independent, 2016
 Toate articolele despre Occupy Yourself


0 comentarii

Spacer Spacer