Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sieranevada

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sieranevada: realitatea ca proiect cinematografic


Cristian Neagoe

octombrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"În lunga şi trista şi nefericita poveste de dragoste pe care o trăieşte omul cu omul, te întâlneşti exact cu asta: cu faptul că n-ai cum să pui în cuvinte ceea ce ţi se întâmplă. O să scrii un poem, care poem o să vorbească despre altceva." (Cristi Puiu)

Trebuie să fi auzit destul de des în ultima vreme de la prieteni - pe care altfel îi consideri inteligenţi şi cu gusturi fine - că filmele româneşti din noul val sunt gri, plictisitoare, deprimante şi că n-o să mai meargă să vadă aşa ceva nici să-i baţi.

E o părere pe care, odată cu lansarea celui mai recent film al lui Cristi Puiu, Sieranevada, o vei fi auzit-o şi mai des - asta dacă nu ţi s-a umplut deja feed-ul de glumiţe despre sarmale, ciorbă vs. borş sau, în genere, despre mesele în familie din filmul românesc şi timpul pierdut cu astfel de atrocităţi.

Ceea ce vor ei să spună, de fapt, e că filmele astea sunt incomode - şi adevărate teste de anduranţă, cel puţin în cazul lui Puiu. Spectatorului obişnuit îi vine greu să se uite la ele fiindcă îl scot din zona căldicelului, a reţetei bine cunoscute cu care el se simte în siguranţă. Confuzia pe care o face e banală: pentru el, arta ar trebui să fie divertisment - să tragă câteva hohote de râs sau să scurgă două lacrimi şi un suspin, ca apoi să meargă frumos la culcare şi să doarmă fără să-şi pună vreo problemă, că destule are în viaţa de zi cu zi. Spectatorul obişnuit vrea să consume, să se distreze, să uite şi să treacă mai departe, pe cât posibil reconfortat din tot procesul, nu luminat.

Doar că arta comodă e de cele mai multe ori insipidă sau kitsch. Atunci când nu e, de fapt, o formă banală de propagandă. "În ceea ce mă priveşte, există doar două feluri de filme pe lumea asta: filme de propagandă şi filme de autor." Refuzul de a accepta viziuni alternative ar fi o reacţie a formatării la care suntem supuşi, afirmă Puiu într-un interviu oferit publicaţiei The Chronicle[i].

Complexitatea exacerbată nu face un film să fie prost - doar scoate în evidenţă spectatori nepregătiţi să îl recepteze adecvat. În cazul Sieranevada avem de-a face cu o privire asupra lumii întoarsă spre interior, o descindere încărcată şi strâmtă, dar demnă de o panoramă monumentală asupra vieţii de familie şi a relaţiilor dintre indivizi în goana lor inconştientă către moarte.

Sieranevada oferă tablouri de o frumuseţe înspăimântătoare, chiar dacă sunt pictate în nuanţe de gri şi pământiu, cu paleta de clişee a societăţii contemporane româneşti. Plecând de la această privire filigranată spre interior, se deschide treptat în mintea spectatorului o altă panoramă, de data asta exterioară, ca şi când realitatea din coconul unui univers minor bucureştean s-ar extrapola fractalic, developându-se pentru a reprezenta comedia umană în toată splendoarea şi abjecţia ei. Spectatorul care îşi asumă un dram de răbdare nu va fi dezamăgit.

[Am scris cronica asta începând din noaptea în care am văzut filmul şi continuând de-a lungul mai multor zile, sub impresia pregnantă a firelor şi semnelor care se înnoadă şi se deznoadă în Sieranevada. Aşa că, dacă pe alocuri e prolixă, în alte părţi sare de la o idee la alta, iar la un moment dat nu veţi mai avea răbdare să citiţi, tot pe Cristi Puiu vă rog să daţi vina.]

N-o să mă apuc acum să vă povestesc despre ce e filmul. Vă puteţi uita la trailer (vezi în partea de jos a acestei pagini), dacă vreţi neapărat să vă faceţi o idee - fie ea vagă şi înşelătoare. Pentru că n-are nicio importanţă despre ce este. E despre multe lucruri şi despre nimic. Da, se întâmplă un parastas. Da, se adună o familie numeroasă într-un apartament aglomerat. Da, toţi aşteaptă un preot. Şi da, durează trei ore lente, greu suportabile, dar atât de pline dacă le laşi să te cuprindă. Şi da, durează trei ore rapide, în ritm dialogic de mitralieră, pe care nici nu le simţi cum trec, din transa cărora te trezeşti că vrei să nu se fi terminat.

Să începem, totuşi, cu titlul: Sieranevada. Un loc greşit pus pe litere, o transcriere fonetică, precum e cutuma în limba română, un titlu care nu poate fi adaptat în nicio altă limbă în care filmul va fi proiectat. "Titlul unui film e o mare păcăleală", zice Puiu. "Sigur că tu îi dai numele, tu eşti naşul, tu-l botezi, dar dacă eşti onest cu tine însuţi până la capăt, atunci titlul acela trebuie să conţină toate neliniştile tale legate de obiectul discuţiei şi toate întrebările pe care le ai."

În spaniolă, "Sierra Nevada" înseamnă "lanţ muntos înzăpezit". Blocurile comuniste din afiş aduc cu un lanţ muntos acoperit cu zăpadă. În acelaşi timp, deşi sonoritatea titlului evocă un spaţiu larg (din Spania sau din SUA?), de necuprins cu privirea, acţiunea se petrece într-un loc neîncăpător, sufocant.

Nu ştiu dacă Puiu a intenţionat să facă vreo aluzie la chestiile astea sau ne-a lăsat să ne batem capul cu o ghicitoare căreia nu-i oferă dezlegare. Cel mai probabil titlul este pur şi simplu absurd, Puiu se delectează cu nevoia noastră de a găsi şabloane recognoscibile în tot ce nu ne e familiar. Ce ştiu cu siguranţă e că filmul ăsta te trece printr-o ascensiune dificilă pe culmi îngheţate. Nu doar că-i iarnă în scenariu, te ia de multe ori cu frig şi în avalanşa de replici.

Sigur că privitorii obişnuiţi, care vor de la filme să le potolească angoasele, să le stârnească adrenalina sau să-i mângâie pe cap, au tot dreptul să fie indignaţi sau să se simtă jigniţi. Fiindcă Puiu chiar asta pare să-şi dorească: să joace o imensă farsă intelectuală, să ne întoarcă în faţă oglinda şi să ne confrunte cu propriile nelinişti neglijent ascunse sub covor.

Mi se pare cu atât mai amuzant că tocmai filmul lui Cristi Puiu a fost ales să reprezinte România la Oscar în 2017. Simt o plăcere vinovată să mi-i închipui pe membrii Academiei americane, rodaţi cu fast-filme de Hollywood, cum se foiesc în scaune la proiecţiile speciale pentru Oscar, înjurând în barbă "noul val românesc" şi pe francezii care l-au legitimat ("Thank God the French exist!", cum exclamă personajul lui Woody Allen în Hollywood Ending[ii]).

Cu toate astea, e mult mai mult în Sieranevada decât o păcăleală ghiduşă care se ia la trântă cu răbdarea noastră de pişcotari. Iertaţi termenul, dar mulţi dintre noi îşi punctează viaţa prin mese festive, fie că-i vorba de nunţi, botezuri, parastase, onomastici. Să le faci foame spectatorilor de-a lungul unui film-maraton nu-i lucru uşor de iertat, cu atât mai grav într-o societate a îmbuibării. "Să vezi ce se calmează poporu' după ce bagă la stomac o sarma", zice Lary sarcastic în bucătărie, aşteptând "să-şi termine popa spectacolul".

Recunosc că m-au chinuit şi pe mine nevoile primare, mai ales că am venit la premiera de gală pe nepusă masă. Am remarcat însă pe parcurs că foamea - exacerbată de ispita mâncării aburinde -, setea - întărâtată de vinul cu care se pilesc personajele -, şi toaletele - în care tot intră lume, părând uneori să nu mai iasă -, ei bine, nevoile astea ignorate pot contribui la o mică asceză cinematografică.

Dar să rămânem la laitmotivul mesei în familie, atât de hulit de marele public. Dacă reuşeşti să treci peste acumularea grotescă a poftei, în contrasens cu Marea crăpelniţă[iii] de Marco Ferreri, filmul lui Puiu te transportă către dulci torturi metafizice prin dialoguri de-a dreptul dostoievskiene transpuse în contemporan - despre a doua venire a lui Iisus într-un taxi, despre relaţia istoriei individuale cu macro-istoria, despre adevăr şi conspiraţie, despre sensul căsătoriei sau al morţii.

Balzac panorama în Comedia umană[iv] societatea franceză de la începutul secolului al XIX-lea în 91 de lucrări încheiate şi încă vreo 46 neterminate (că tot ne place să ne plângem că filmul e prea lung); Puiu realizează cu Sieranevada o comedie umană autohtonă, o panoramare a societăţii româneşti de azi, fără a părăsi mai deloc un apartament labirintic dintr-un bloc comunist.

Soţii în cearta lor domestică, copilul îndopat cu Disney şi McD, baba comunistă, tânăra mămică monarhistă, internautul compulsiv-conspiraţionist în căutare de Adevăr, proful de mate pedant şi jumătatea lui taciturnă, fata cea cuminte cu frica lui Dumnezeu, hipsteriţa de Control, străina din vecini, popa tardiv-dostoievskian, mătuşa isterică, fantele de cartier, militarul măcinat de frică, nevasta cicălitoare, bătăuşul de parcare, soţul infidel, mortul vesel... Tipologiile nu par totuşi scoase în evidenţă programatic, manierist, ci se topesc într-o magmă comună atât de familiară, cu toate că tind să aibă precizia chirurgicală a "Caracterelor" lui La Bruyère[v] (şi probabil vor stârni la fel de multe animozităţi precum textele francezului de secol XVII).

*** Interludiu cu John Searle

Am fost librar pentru câţiva ani în Cărtureştiul de pe strada Arthur Verona din Bucureşti, pe care obişnuia să-l frecventeze şi Cristi Puiu. Unul dintre avantajele de a fi librar e că poţi urmări ce cărţi răsfoiesc oamenii, mai ales cei pe care îi admiri.

De obicei nu mă sfiam să-i abordez, să-i întreb dacă pot să-i ajut, să le caut o carte sau să le recomand ceva plecând de la vreo afinitate specială. Agăţam "vedete culturale" şi le ofeream mici "exerciţii de admiraţie" fără să cad în penibil, voiam eu să cred. Cu Cristi Puiu însă nu mergea aşa, devenea abraziv dacă nu-l lăsai în tihna lui, părea să aibă fobie de abordări. Puteam să înţeleg şi asta.

Într-o zi banală de librar n-am mai respectat distanţa impusă şi mi-am făcut de lucru discret pe lângă Puiu ca să-l aud cum recomandă o carte. Vorbea despre lucrarea unui filosof american al limbajului: Realitatea ca proiect social, de John R. Searle[vi]. Editura Polirom o pusese de mult la reduceri de 90%, nu părea să fie multă lume interesată de ea, era genul de carte orfană pe care librăriile o mai ţin doar ca să nu fie dată la topit, şi totuşi Cristi Puiu o recomanda cuiva cu un discurs pe care nu-l mai ţin minte acum, dar care avea o complexitate la care nu mă aşteptam. Se întâmpla înainte de Moartea domnului Lăzărescu, pe atunci nu văzusem decât Marfa şi banii şi Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Bineînţeles că mi-am cumpărat-o imediat ce a plecat.

John Searle se întreabă: "Cum poate exista o lume obiectivă compusă din bani, proprietate, căsătorie, guverne, alegeri, meciuri de fotbal, petreceri şi tribunale, într-un univers alcătuit integral din particule fizice plasate în câmpuri de forţă, un univers în care unele dintre aceste particule sunt structurate în sisteme reprezentând animalele biologice care suntem noi, oamenii?"

Argumentul lui Searle este că existenţa acestor fenomene (inclusiv a unui film) e relativă în funcţie de observator. "Faptul că o bucată de hârtie primeşte atributul «bani» sau că o aglomerare de clădiri e o «universitate» depinde în totalitate de agenţii conştienţi care le numesc astfel", spune filosoful american. Realitatea aceasta comună e creată prin intenţii colective, iar noi, ca spectatori la Sieranevada, de pildă, ştim că ne aflăm în sala de cinema şi umplem cu corpurile noastre nişte scaune (deşi unii dintre noi se tot întreabă ce dracu' caută acolo), lăsându-ne loviţi de avalanşa de fotoni şi de sunete tocmai pentru că suntem încredinţaţi că ne confruntăm cu un film de Cristi Puiu. Stabilim ad hoc în mod tacit să numim acea aglomerare de fenomene fizice "cinema", chiar dacă unii i-ar spune mai degrabă "tortură", alţii "capodoperă", alţii "loc cald unde pot să aţipesc, dă-l în mă-sa de acord sau de film". La fel cum familia ale cărei nimicuri dificile le urmărim pare să-şi forjeze propriile naraţiuni despre ce ar trebui să fie adevărul, binele şi frumosul - tocmai ca să nu-şi fisureze liantul social.

"E o iluzie să credem că vorbele singure poartă sensul", zice Puiu. "Îmi place cum spun mulţi critici: «Dom'le, ăsta a făcut un film - sunt fapte, nu psihologizează». Păi, nu o fac eu, o faci tu. Cuvintele au sensul cu care tu le încarci."

Habar n-am dacă Puiu a intenţionat referinţa asta, dacă a fost influenţat de cartea lui Searle, nici nu vreau să mă dau mai intelectual decât e cazul, dar mi se pare că identific aici un punct cheie în citirea filmelor lui: ceea ce încearcă el să facă este să ne aducă în faţa ochilor o realitate atât de reală şi de dureroasă prin crasa ei banalitate metafizică, încât refuzăm să ne mai uităm la ea în viaţa din afara filmului. Puiu ne confruntă cu o realitate ca proiect cinematografic.

***

Ceea ce realizează Cristi Puiu şi actorii pe care îi dirijează este o piesă fascinantă de muzică de cameră transpusă în mediu cinematografic. O orchestră performând un film de cameră briliant care se petrece, ce să vezi, într-un apartament cu multe camere.

Regizorul nu lasă atenţia să se coaguleze nicăieri pe tot parcursul filmului. O mută de la un dialog la altul, de la o poveste la alta, de la o cameră la alta, într-o alternare demenţială, sufocantă, ca o acumulare lentă care pare să ducă spre un orgasm fără vreo şansă de supapă. E genul de film de la care ieşi cu blue balls dacă nu te prinzi când e cazul să nu te mai laşi controlat de un regizor tiranic, dar atât de luminat în depresia lui universală.

"Nu vrem să mergem la cinema ca să vedem aşa ceva" - dar mai vedem oare toate aceste interacţiuni minore, încâlcite şi dificile, din care ni se construieşte existenţa de zi cu zi? "Vrem să uităm de-ale noastre, să ne destindem la film..." Puiu le adună împreună magistral şi maliţios (sau tămăduitor, chiar dacă poţiunea e amară) într-un spaţiu claustrofobic în care zeci de poveşti se întâmplă în paralel, se acoperă între ele ca într-un palimpsest. Admirăm un peisaj pointilist care devine tot mai înghesuit cu fiecare personaj care intră în apartamentul-simbol, lăsând orice speranţă la intrare.

"Românesc, prea românesc", ar spune unii. Deşi temele sunt intim mioritice, filigranul în care ajunge să pătrundă un spectator atent, de oriunde ar fi el, e atât de adâncit în realitate încât rezonează cu orice context social sau etic, surprinde frământări universale şi o face într-un mod profund uman. Deci mai bine nu-l mai parafrazăm pe Nietzsche şi o dăm cum a dat-o chiar el: "Omenesc, prea omenesc".

Şi apoi e camera de filmat, perfect calibrată de către Barbu Bălăşoiu la viziunea regizorului. Camera e un personaj în sine - invizibilă, dar atât de prezentă în acţiunea filmului -, plasată într-un unghi mort, ca şi când ar fi însuşi mortul căruia i se ţine parastasul după 40 de zile. Ar putea să fie el, dar mai degrabă eşti chiar tu, spectatorul, fiindcă ea, camera, pare la fel de derutată ca tine de toate firele astea narative din care te simţi îndemnat să reconstitui un puzzle mai personal decât ţi-ai dori. "Moartea domnului Lăzărescu este povestea actorului, Aurora este povestea autorului, iar Sieranevada este povestea spectatorului", îşi interpretează Cristi Puiu trilogia, de care aflăm abia acum.

Găsesc că e ironic felul în care camera urmăreşte camerele, felul în care încăperile par să nu mai încapă. În mijlocul acelei serii aparent nesfârşite de mişcări pline de curiozitate ale camerei, de la o cameră la alta, de la o poveste la alta, am avut deseori senzaţia că mă aflu într-un Macondo românesc şi nu-i niciun Buendía care să limpezească lucrurile.

La fel cum unii au încercat să facă scheme care să redea legăturile dintre personajele lui Gabriel García Márquez care compun textura Unui veac de singurătate[vii], m-am întrebat deseori în timpul filmului dacă va sta cineva să deseneze graficul relaţiilor din Sieranevada şi să numere câte personaje au intrat în apartamentul comunist de 100 de metri pătraţi, cel mai mare din câte au fost construite sub dictatura lui Ceauşescu.

Să compresezi atâta energie şi naraţiune şi emoţie într-o formă atât de constrângătoare e un pariu care îşi propune să depăşească Dogma 95 prin austeritate şi restricţii. Un critic american de film cu un blog foarte urât[viii], John Bennett, a scris despre Sieranevada o frază demnă de reţinut: "Nu cunosc niciun film care să conţină atâta tensiune dramatică şi un stil atât de captivant într-o scenă lungă trasă pe un hol strâmt şi întunecat."

Sieranevada este, într-adevăr, un canion de tensiuni cuprins într-un recipient minuscul, o înşiruire deconcertantă de piscuri înzăpezite ale celor mai adânci frici pe care regizorul le atinge într-un mod pervers, penetrându-ţi răbdarea ca apa care sapă de-a lungul erelor geologice. Doar că aici vorbim de epoci ale familiei, de la nou-născut la decedat, cu toţii parte din eroziunea perpetuă a vieţii.

Bănuiesc că v-aţi săturat să întrerup acest text cu citate din Cristi Puiu, dar merită să-l ascultaţi direct, fără intermedieri critice: "Poate că sună ciudat, dar asta este ceea ce fac în fiecare zi: mă gândesc la moarte. Mă gândesc tot timpul la moarte. Dacă sunt pe un câmp cu flori, tot la moarte mă gândesc. Dacă e cel mai mişto moment pe care îl trăiesc, tot la moarte îmi fuge gândul."

Filmul e punctat de ritualuri care se întrepătrund. Ritualuri antice legate de trecerea în altă lume, precum praznicul, venirea preotului cu diaconii, sfinţirea altor glasuri, a altor încăperi, purtarea de către cel viu a costumului dăruit mortului (hainele lui Hristos). "Aş vrea să îţi spun că viaţa îmi dă şuturi şi mă trimite în permanenţă la Iisus. La istoria lui Iisus din Evanghelii, la vorbele lui Iisus din Evanghelii, la chinul Lui şi la suferinţa Lui", mărturiseşte Cristi Puiu.

Ritualurile din vechime sunt sabotate de cele extrem contemporane care îşi fac loc agresiv în ordinea actuală a lumii: orele de lucru ale farmaciei sau ale hypermarketului Carrefour, costumele personajelor Disney care au câştigat lupta cu originalele Fraţilor Grimm sau ale lui Charles Perrault, conexiunea psihotică la un flux de informaţii pe Internetul pierzaniei (conspiraţionist sau sursă a Adevărului), sanctitatea locurilor de parcare într-un Bucureşti dominat de automobil, sexul oral bine făcut (condiţie a unei relaţii de succes), schimbul nesfârşit de bârfe dintre vecini şi rubedenii.

Realizez acum că n-am zis o vorbă despre jocul actorilor - poate pentru că e atât de bun că nu par să joace. Nicio secundă din film nu e trasă de păr, exagerată, cabotină, dominată de orgolii (actoriceşti sau regizorale). Întreaga distribuţie e prezentă în film de parcă toată viaţa lor s-ar fi învârtit în jurul acelei saga de familie plină de obstacole, certuri şi împăcări.

În Sieranevada nu există roluri principale sau secundare, mai toţi actorii au momentul lor, lungi monologuri precis livrate, hilar de pedante uneori (deşi nu nefireşti - avem de-a face totuşi cu o familie de intelectuali, oricât ar fi ea de banală în propriile dramolete). Coregrafia dintre ei e atât de bine pusă la punct că momentul unuia nu s-ar putea întâmpla fără o susţinere perfect orchestrată din partea tuturor celorlalţi, fie doar şi pentru a trece prin cadru o farfurie cu mezeluri. Mă întreb câţi draci trebuie să se fi consumat pe platoul de filmare când vreunul dintre actori îşi rata replica în mijlocul unei scene lungi, fără tăieturi, anulând munca tuturor celorlalţi şi impunând o dublă nouă.

Spre surprinderea mea (şi a multora dintre cei care cunosc filmele lui Cristi Puiu), Sieranevada se termină cu happy end. Un hohot de râs sănătos, gargantuesc, care mai traversează de câteva ori măruntele tragedii ale unei familii extinse, şi care funcţionează ca o descărcare cathartică sau ca o mântuire aşteptată.

"Filmele lui Cristi Puiu sunt toate despre mântuire", îmi spunea Corina Şuteu după ce am văzut împreună Sieranevada. În filmul ăsta pare că regizorul a ajuns la o înţelegere mai adâncă, mai resemnată poate, la o mântuire proprie prin umor negru, o alinare a angoasei prin asumarea nonsensului existenţei. Suntem cu toţii pradă ritualurilor şi ordinii sociale care ne-au format, dar unii încă încearcă să mai scape din şanţurile adevărurilor gata mestecate, chiar dacă această conştientizare îi distruge.


[i] Citatele din Cristi Puiu sunt preluate dintr-un interviu de George Şerban publicat în The Chronicle: thechronicle.ro/opinion/cristi-puiu-sunt-din-ce-in-ce-mai-mult-avocatul-happy-endului
[ii] Hollywood Ending, r. Woody Allen, 2002
[iii] La grande bouffe, r. Marco Ferreri, 1973
[iv] Honoré de Balzac, La Comédie humaine, 1815-1848
[v] Jean de La Bruyère, Caractères, 1688
[vi] John R. Searle, Realitatea ca proiect social, Polirom, 2000 / The Construction of Social Reality, 1995
[vii] Gabriel García Márquez, Cien años de soledad, 1982
[viii] The Movie Waffler, First Look Review -  Sieranevada : themoviewaffler.com/2016/07/first-look-review-sieranevada.html






 Toate articolele despre Sieranevada


1 comentariu

  • ma rog
    Bogdan Sava, 03.10.2016, 11:23

    Bravo Cristi, m-am simtit din nou ca la cititul comentariilor la ora de roamana dintr-a 11-a. Fluxu constiintei, cum s-ar spune.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristian Neagoe


Alte articole

 Sieranevada şi marea trăncăneală, Marian Rădulescu
 Sieranevada - peisaj cu blocuri şi praznic, Roxana Pavnotescu
 Lary Puiu faţă cu sitcomu' - Sieranevada, Mihai Brezeanu
 O moarte în familie: Sieranevada al lui Cristi Puiu, Andrei Gorzo
 Telegramă pentru Cristi Puiu - Sieranevada, Mihaela Bulimar
 Toate articolele despre Sieranevada


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer