Într-un decor minimalist semnat Bogdan Spătaru, se derulează povestea, aflată deja în plin proces de eroziune la nivel relaţional, a celor opt personaje: Alex (Gheorghe Ifrim), Oana (Luminiţa Erga), Manolis (Vlad Zamfirescu), Diana (Ioana Calotă), părintele Ciprian (Dan Bordeianu), Maria (Nadina Sălăgean), Vera (Diana Roman), şi Kostas (Alexandru Repan).
Spectacolul se deschide cu o secvenţă de cuplu, în care Alex vrea să îi mărturisească Oanei, soţia lui, că a înşelat-o. Deşi fundamentul acestei secvenţe este, în sine, dramatic, el capătă, datorită jocului actoricesc şi al nuanţelor la nivelul textului, un aer cât se poate de comic. Totuşi, situaţia e dificilă şi apăsătoare pentru ambele personaje, iar acest lucru se resimte în pauzele dintre replici. Oana e pusă în dificultate fiindcă nu ştie ce să creadă, iar Alex, evident, fiindcă trebuie să-şi mărturisească vina.
Lanţul relaţional este, însă, unul încâlcit, întrucât fiecare personaj, prin acţiunile sale, influenţează radical parcursul unui alt personaj. Astfel, Alex îşi înşală soţia cu o altă femeie, tot căsătorită, al cărei soţ o înşală cu o altă femeie, şi aşa mai departe.
Nici cuplul format de Manolis şi Diana nu pare să o ducă mai bine, şi asta din cauza comportamentului lui Manolis. Preocupat întotdeauna de activitatea sa profesională (este scriitor), acesta îşi neglijează familia şi prietenii şi îi foloseşte drept sursă de inspiraţie pentru creaţiile sale. Conflictele dintre el şi toţi ceilalţi au la bază tocmai aceste creaţii (scenarii pentru serial de televiziune sau film) cu care "personajele-muză" au ajuns să se identifice. Motivul artistului care se inspiră din dramele celor din jur capătă intensitate doar spre finalul spectacolului când, într-un dialog cu părintele Ciprian, Manolis face o analogie între credinţa în Dumnezeu şi credinţa în artă, mărturisind că aceasta din urmă, şi nimic altceva, este tot ceea ce contează pentru el.
Afectate nu sunt doar relaţiile de cuplu, ci şi cele de familie sau de prietenie. Manolis, spre exemplu, se află în conflict cu tatăl său, Kostas, iar dialogul dintre ei este un schimb continuu, furios, de reproşuri, în care Maria, sora lui Manolis, este mereu la mijloc. Sub semnul eroziunii relaţionale stă şi cuplul format de părintele Ciprian şi soţia sa, Vera, femeia cu care Alex o înşală pe Oana, dar şi prietenia dintre Manolis şi Alex. De asemenea, treptat, până şi cei doi fraţi, Manolis şi Maria, care păreau să se sprijine reciproc, îşi schimbă radical atitudinea unul faţă de celălalt. Tăiate brusc, în dezvăluiri-cheie, secvenţele se succed aşa încât să ne poarte dintr-o casă în alta, dintr-o familie în alta, dintr-o relaţie în alta, subliniind faptul că degradarea există pretutindeni şi se instaurează pe nesimţite.
Deşi în esenţă defectuoase, personajele acestea au o naturaleţe care le ajută să cucerească publicul încă de la primele apariţii. Sunt personaje stângace, nesigure, vinovate, care caută să se împlinească într-un fel sau altul. Sunt personaje vulnerabile puse în situaţii în care această vulnerabilitate este exacerbată. Textul şi jocul actoricesc merg mână în mână, nuanţat, oscilând întotdeauna între dramatic şi comic - dramatic, fiindcă asistăm totuşi la fărâmiţarea întregului lanţ relaţional, comic fiindcă stângăcia lor în a-şi accepta propriile greşeli parcă îmbracă totul în glumă.
Elemente de comic se regăsesc şi în structura propriu-zisă a personajelor. Preotul Ciprian, spre exemplu, în interpretarea reuşită a lui Dan Bordeianu, este mai degrabă caricatura unui preot. El câştigă puţină greutate doar în momentul discuţiei sale cu Manolis despre (sîc!) o posibilă căsătorie cu Maria şi tot ce ar implica ea. Situaţia, însă, şi interacţiunea sa cu toate celelalte personaje (în special cu Vera), îl fixează în acest cadru caricatural din care este aproape imposibil să se desprindă. Dar este această alternanţă între comic şi dramatic cea care dă farmecul întregului spectacol.
Într-o construcţie atât de masivă la nivel textual, există, însă, riscul dilatării secvenţelor, lucru care s-a şi întâmplat în cea de-a doua jumătate a spectacolului. Nuanţarea gesturilor şi a replicilor este gândită minuţios în punctele esenţiale, dar structura în sine face ca lucrurile să devină nu doar previzibile, ci şi mult prea monotone pentru a mai ţine pasul cu ele. Ori, într-un spectacol de aproape trei ore, dozarea atenţiei spectatorului nu trebuie neglijată sub nici o formă. E adevărat că firescul personajelor stârneşte empatia publicului şi îi trezeşte acestuia interesul pentru ceea ce se desfăşoară pe scenă, dar acest fapt tinde să şchiopăteze în cele din urmă.
De asemenea, importanţa situaţia lui Manolis, statutul său de artist neînţeles de către comunitatea din care face parte, este puternic diminuată. Argumentele sale aduse în sprijinul artei sunt înghiţite de dramele tuturor celorlalţi. Arta, aici, pare să fie instrumentul declanşator al întregului haos relaţional şi nu invers, un haos relaţional / emoţional care stârneşte creaţia artistică. Se poate şi-aşa, desigur, pentru că vorbim despre un anume circuit: comunitate - artă - comunitate, dar, în contextul spectacolului, drama lui Manolis, deşi e, la urma urmei, cea mai mare, este - sau riscă să fie - şi cea mai puţin luată în serios.
În ansamblu, Efecte colaterale este o producţie teatrală bine proporţionată, despre cotidian şi capcanele lui letale. O producţie care nu-şi propune să scoată spectatorul din zona lui de confort dar care lansează, totuşi, câteva întrebări al căror răspuns poţi alege să-l cauţi sau nu.
Efecte colaterale, Producţie a Teatrului Nottara
Regia: Vlad Zamfirescu
Dramaturgia: Alexandru Popa
Distribuţia: Alex - Gheorghe Ifrim; Manolis - Vlad Zamfirescu; Kostas - Alexandru Repan; Ciprian - Dan Bordeianu; Maria - Nadiana Sălăgean; Oana - Luminiţa Erga; Vera - Diana Roman; Diana - Ioana Calotă / Laura Vasiliu
Scenografia: Bogdan Spătaru / Asistenţa de regie: Oana Popescu / Ilustraţia muzicală: Alexandru Popa
Durata: 2 h 45 min (cu pauză)