octombrie 2016
Moroi
Mixând câteva texte contemporane, scrise de Cătălin Ştefănescu şi Ada Milea, regizorul Alexandru Dabija creează în Moroi o imagine oximoronică a vieţii şi a morţii, a lumii de "aici" şi a celei de "dincolo", a spaţiului rural şi a celui urban. Scenariul - ce se remarcă prin umorul negru alunecând adesea înspre satiră, suculenţa graiului popular, imprecaţiile, vorbele de duh şi superstiţiile încă prezente în satele româneşti - este pus în valoare mai ales de jocul actoricesc şi de muzica Adei Milea, interpretată live.

Alcătuit din mai multe tablouri, spectacolul se desfăşoară pe fundalul unui cer înstelat, realizat din fibră optică, ce potenţează misterul întâmplărilor prezentate. Luna plină este şi ea un simbol al intangibilului, al supraomenescului. Încă din deschidere, aceasta devine subiect de polemică pentru Vasile şi Bertine. A călcat sau nu a călcat cu adevărat omul pe lună? De ce s-a dus pe lună şi nu pe Marte? Sunt întrebări pe care şi le pune omul simplu, încercând să pătrundă sensurile unei lumi desacralizate, în care ştiinţa tinde să ia locul credinţelor străvechi, fără însă a putea oferi răspunsuri satisfăcătoare.


Vasile e sătean înstărit. Are propriul cimitir, unde plantează zmeură, pe care apoi o vinde străinilor. El nu vrea să lase la voia întâmplării trecerea lui pe lumea cealaltă. De aceea îşi face pomana încă din timpul vieţii. Vrea să fie sigur că femeile din sat îl vor boci aşa cum se cuvine iar arcuşul lăutarilor va vibra de tristeţea pierderii suferite: "Vă rog eu: hai să ne pară rău acum! După aia, când o fi... treaba voastră...". La îndemnurile sale, tânguirile femeilor se împletesc cu melodiile săltăreţe ale muzicanţilor, într-o notă comico-parodică ce aminteşte de Cimitirul Vesel: "În cimitir zmeura-i dulce, zmeura-i bună / Zmeura creşte până la lună." Sătencele şuşotesc între ele. Nu doar zmeura crescută pe morminte le intrigă, ci şi secretul bine păstrat despre grozăvia naşterii lui Vasile. Se spune că ar fi venit pe lume cu "tichie", ceea ce înseamnă că după moarte s-ar putea transforma în strigoi sau moroi.


Satul tradiţional trăieşte în ritmul unor obiceiuri străvechi, a unor credinţe şi superstiţii ce nu încetează să uimească lumea modernă. Aici existenţa moroilor (aşa-zişii morţi-vii, care rătăcesc fără linişte între cele două lumi), a vârcolacilor (oameni urmăriţi de duhuri necurate, ce le poruncesc să se transforme în animale, mai ales în nopţile cu lună plină), a pricolicilor, a celor "însemnaţi" şi a altor fiinţe înspăimântătoare, sunt fenomene de netăgăduit, puternic înrădăcinate în concepţia colectivă. Pentru cei din afară, însă, ele sunt simple curiozităţi. Interviul pe care tânăra jurnalistă îl ia femeilor din sat reflectă intersecţia a două universuri: cel rural, magic-religios cu ale sale farmece, descântece, vrăji, blesteme, eresuri, şi cel urban, desacralizat, ce se apropie cu interes şi neîncredere de primul. Vestimentaţia dar şi limbajul contrastant al celor două tipuri de personaje (jurnalista versus sătencele) creează o situaţie ilară. Femeile povestesc cum viaţa comunităţii este din când în când tulburată de întâmplări bizare, la graniţa dintre real şi fabulos: Gheorghe, deşi mort, obişnuieşte să revină sub forma unui duh în propria casă, bântuindu-şi văduva, cu paşi şi larmă în şură şi chiar lăsând-o însărcinată cu un prunc, pe care ea îl arde, de teamă să nu devină moroi după moarte; iar Gligor pleacă de la nevastă şi se întoarce transformat în lup, pentru ca apoi să-şi recapete figura umană. Tânăra jurnalistă mai are parte de un alt interlocutor, unul cu totul aparte: un moroi nefericit, care legat la gât cu o sfoară este "plimbat" între lumea de "aici" şi cea de "dincolo". El descrie magistral neastâmpărul ce-l simte ca "o nălucire, o înfiorare, care nu se mai termină", "un fel de dor", ca "secunda de dinainte să-ţi dea lacrimile".


Lumea cealaltă, aşa cum reiese din antepenultimul tablou, nu este până la urmă decât o continuare a celei de aici, cu bune şi cu rele, chiar aşa cum este ea definită în debutul spectacolului: "Cum e lumea asta? Când ţi-e dragă, când îţi vine să te duci dracu'!". Ciobanul este la fel de ataşat de oaia lui ca şi în timpul vieţii: o aşează în sicriu alături de el, parcă pregătindu-se de somn şi îi spune povestea Mioriţei. Tocmai atunci însă, din sicriul alăturat apare un tânăr gay. Nepotrivirea dintre două moduri de existenţă, mentalităţi, perspective asupra lumii este încă o dată de natură să şocheze. Pe de o parte, ciobanul este oripilat de orientarea sexuală a tânărului, acesta fiind nevoit să poarte şi după moarte povara discriminării (homosexual şi rrom) şi pe de altă parte, băiatul interpretează dragostea ciobanului pentru oaia lui, ca o înclinaţie zoofilă.

Penultimul tablou duce mitul strigoilor în derizoriul unui azil în care babele alienate tulbură liniştea singurului locatar viu, şi el schizofrenic. Episodul călătoriei cu autobuzul pentru vizitarea unor "moaşte" se consumă într-un continuu bavardaj, o ceartă nesfârşită a unor strigoaice senile. Viziunea carnavalescă mizează pe comicul dus până la grotesc al întâmplărilor, al costumelor dar şi pe inventivitatea şi expresivitatea verbală românească, reflectată în folosirea regionalismelor, imprecaţiilor, rimelor sau a omonimiei (moaşte / moaş' -ta).

Finalul spectacolului repune lumea satului românesc pe harta cosmică. Vizita straniului drumeţ la casa familiei de gospodari nu este altceva decât o epifanie. Apariţia unui cap, fără corp, chiar dacă surprinde puţin, nu e totuşi de natură să şocheze, străinul fiind ospătat cum se cuvine şi găzduit peste noapte. Lumea fizică şi cea metafizică comunică permanent printr-o "crăpătură", cum explica unul dintre strigoi. Spaţiul rural, particularizat regional prin graiul ardelenesc, devine emblema unui mod de a fi în care tradiţia, obiceiurile şi credinţele ancestrale au rol hotărâtor. Magicul îi este constitutiv. Permanent există o tânjire spre un "dincolo", o nostalgie, un dor. Moroii înşişi nu sunt decât simbolul "împreunării cu un vis". Viaţa este uneori un descântec şoptit de un personaj necunoscut ce traversează scena şi alteori o adevărată bufonerie. Tragicul şi comicul, solemnul şi ludicul, sacrul şi profanul, liricul şi dramaticul coexistă firesc în ritmul inspiraţiei şi al expiraţiei.


Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu
Moroi
texte: de Cătălin Ştefănescu (O noapte, O înmormîntare, Un interviu, Un cioban, Un cap) şi Ada Milea (Un bloc)
Regia: Alexandru Dabija
Asistent regie: Bogdan Sărătean // Scenografie: Dragoş Buhagiar // Asistent Scenografie: Irina Chirilă // Cântece: Ada Milea
Distribuţie: Veronica Arizancu, Mihai Coman, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Fatma Mohamed, Serenela Mureşan, Cătălin Neghină, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Cristina Ragos, Vlad Robaş, Cristian Stanca, Dana Taloş, Arina Ioana Trif, Cendana Trifan, Marius Turdeanu, Alexandru Udrea, Ema Veţean, Liviu Vlad.


De: Cătălin Ştefănescu, Ada Milea Regia: Alexandru Dabija Cu: Veronica Arizancu, Mihai Coman, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Fatma Mohamed, Serenela Mureşan, Cătălin Neghină, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Cristina Ragos, Vlad Robaş, Cristian Stanca, Dana Taloş, Arina Ioana Trif, Cendana Trifan, Marius Turdeanu, Alexandru Udrea, Ema Veţean, Liviu Vlad

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus