Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Două lozuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marginalii - Două lozuri


Rareş-George Nae

octombrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Două lozuri, film semnat de regizorul şi scenaristul Paul Negoescu, este dovada unei simbioze între mainstreamul occidental şi comedia autohtonă. De această dată nu avem un singur protagonist, precum Lefter Popescu în nuvela "Două loturi", sursă incontestabilă de inspiraţie, ci trei personaje principale. Dinel (Dorian Boguţă), Sile (Dragoş Bucur) şi Pompiliu (Alexandru Papadopol) reprezintă tipologii distincte ale aceleiaşi clase muncitoare. Demersul cinematografic al lui Negoescu nu oferă motive pentru a fi considerat film de artă, ci mai degrabă film cu aspiraţii comerciale, destinat publicului de mall.

Două lozuri poate fi asemănat cu producţii ce stilizează realitarea românească, aşa cum se întâmplă şi în cazul omnibus-ului Amintiri din epoca de aur sau a lungmetrajului California Dreamin' (Nesfârşit).

Negoescu repoziţionează subiectul nuvelei lui Caragiale în contemporaneitate. Aşa că e nevoit să rescrie tipologiile acelea vechi în unele actuale. Sile este jucătorul înrăit la pariuri sportive şi loterie. Pompiliu suspectează orice situaţie ca având o conspiraţie în spate. Dinel este soţul lăsat acasă de nevasta plecată în străinătate. Acesta din urmă se legitimează drept actorul central al poveştii, deşi nu se diferenţiază cu mult de ceilalţi doi protagonişti. Dorinţa lui de a-şi aduce acasă nevasta, presupus ţinută de un mafiot italian ca şantaj, determină întreaga acţiune. Pentru a putea face rost de banii de răscumpărare, joacă la loterie împreuna cu Sile şi Pompiliu şi împotriva destinului.

Odată anunţate numerele căştigătoare, Dinel realizează că biletul său, câştigător, e de negăsit. Aşa că cei trei pornesc în căutarea lui. În drumul lor, întâlnesc tipologii: tatăl violent, vecinii junkişti, familia de ghicitori rromi, prostituatele cu bune intenţii, toţi exemplari pentru fauna autohtonă. Negoescu stereotipizează realitatea, renunţând la o radiografie socială şi optând spre o imagine asumat lipsită de profunzime, scoasă din context, a României.

Filmul nu urmăreşte acţiunea textului sursă îndeaproape. Ajunge aluzia dată de căutarea biletului câştigător. Probabil pentru a fi păstrat caracterul provincial al Bucureştiului descris în nuvelă, acţiunea e plasată într-o zonă semi-urbană, fictivă, prinsă pe bucăţi, construită din mai multe mici aşezări din jurul capitalei.

Demersul lui Negoescu se delimitează de realismul asociat cu NCR. Culorile, perspectiva centrată şi realitatea stilizată par inspirate de filmografia lui Wes Anderson, cu trimitere directă la The Grand Budapest Hotel. Umorul folosit şi lipsa rigorii realismului aduc filmul aproape de cineastul român Nae Caranfil. Însă, e limpede că sursele de inspiraţie sunt de fapt mult mai multe.

Două lozuri pare a fi legat şi de comediile româneştii ale anilor '70, precum seria Brigada Diverse şi Nea Mărin miliardar. Formula în care Negoescu intersectează diferitele surse produce un demers ce surprinde pe moment, dar fără a promite durabilitate în faţa istoriei cinemaului. Tocmai de aceea, filmul nu se vrea rodul originalităţii, ci e mai degrabă strict un exerciţiu de gen.

Două lozuri e accesibil publicului larg prin subiect şi modul auto-ironic al regizorului de a-şi privi demersul.  Într-una din secvenţe, Pompiliu aduce în discuţie Marfa şi banii, în care au jucat chiar Papadopol şi Bucur în rolurile a "doi tâmpiţi care duceau o geantă cu droguri din Constanţa în Bucureşti". Motivul nemulţumirii lui Pompiliu e faptul că noile filme româneşti "prezintă partea asta înnegurată, blocuri cu golani", în loc să arate ce e frumos în ţară. Însă, Două lozuri mizează tocmai pe ce e mizer şi exagerat. Ambele filme se apleacă spre genul road-movie. Negoescu îşi plasează vizibil şi incontestabil filmul împotriva trendului de nou val al ultimilor ani, adăugându-şi o notă reflexiv-persiflantă.

Paul Negoescu realizează, fără să îşi fi propus neapărat, un demers cinematografic destinat unui public general, consumator de comedii româneşti şi familiarizat cu moda comercialului occidental. Chiar dacă Două lozuri nu reuşeşte să fie original, caracterul inovator al lui la nivel autohton constă în intersectarea mai multor surse cinematografice, o alăturare a cinemaului de autor cu cel comercial tributar clişeului. Fără să impresioneze, este un film ce mizează pe stereotipuri uşor de recunoscut împachetate într-o formă hai-să-i-spunem nostalgică.




 Toate articolele despre Două lozuri


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Rareş-George Nae


Alte articole

 Să purcedem. Să ce, mă? - Două lozuri, Cristina Zaharia
 Trageţi un loz! - Două lozuri, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer