Ce creează filmul (ca gen jurnalistic, investigativ) mai mult decât textul scris sau emisiunea este o relaţie mai apropiată între spectator şi subiect. Empatie - atunci când e cazul, când asta se caută - faţă de cele prezentate.
Vorbim despre o exploatare forţată nu doar a oamenilor, ci şi a pământului pe care se cultivă bumbac: există o cerere tot mai pronunţată şi o creştere a volumului de producţie, aşa că se caută noi metode de a creşte mai mult, mai repede şi mai bine bumbac. Pentru asta, sunt folosite metode artificiale. Aşa cum legumele şi fructele intră în contact cu diverse chimicale, la fel se întâmplă şi cu plantaţiile de bumbac. Dar nu doar atât se întâmplă. S-a recreat ADN-ul seminţelor şi plantelor, iar unii oameni susţin că această modificare genetică e toxică pentru cei care intră în contact cu astfel de chimicale. Corpul omenesc cedează în faţa toxicităţii lor.
Acest tip de probleme sunt dezbătute în mod ştiinţific în documentar. În subsidiar, mai intervine o discuţie: ipocrizia celor care privesc filmul şi empatizează cu subiectul e probată de faptul că după o oră, o zi sau o săptămână, merg la mall şi cumpără încă un tricou de la unul din marile lanţuri de magazine. O atitudine contradictorie.
Filmul aduce în discuţie un concept pe care se bazează economia de piaţă: use a fost înlocuit cu use up. Un lucru cumpărat e folosit puţin şi apoi aruncat, înlocuit cu un altul nou - pentru că preţul lor e din ce în ce mai mic, iar calitatea a scăzut. Un tricou se lărgeşte, se decolorează, după câteva spălări, aşa că un altul îi va lua locul. Ajungem să cumpărăm lucruri de o aproape unică folosinţă - acelaşi tip de lucruri pe care bunicii noştri le purtau ani, decenii sau chiar o viaţă. Costumul bunicului pe care şi l-a luat când s-a căsătorit încă îi mai stă bine mersi în dulap şi îl scoate la câte un eveniment, pantofii pe care i-a cumpărat tot atunci, mingea de fotbal pe care o are de când era tânăr şi cu care s-a jucat toată viaţa, jocul de şah cu piese făcute manual primit de la tatăl lui etc. Ştiţi povestea.
Şi, totuşi, poate un astfel de film schimba mentalităţi? Care ar fi alternativele, practicile prin care se poate lupta împotriva acestei industrii unde, se spune, lucrează tot al şaselea om în lume. Făcând un calcul, în modă sunt implicaţi mai mult de un miliard de indivizi. E activitatea cu cea mai mare masă de lucrători. Şi, se subliniază, cele mai multe sinucideri din lume se leagă de micii întreprinzători ai lumii a treia care se ocupă, fie cultivă bumbac sau altceva, de o activitate subordonată industriei hainelor.
Iar lumea asta creează sclavi nu numai printre cei care sunt munciţi (ca) pe plantaţie, ci şi printre occidentalii care cumpără în neştire, apoi se îndatorează pentru a cumpăra mai mult. E o societate, ştim, consumeristă, bazată tocmai pe credite, pe un rulaj infinit a unor bani în fapt invizibili şi inexistenţi. Capitalul trebuie să se extindă la nesfârşit pentru ca sistemul să nu colapseze. O ştim de la Zola încoace - să dăm doar un nume, romanul Paradisul femeilor. Dar natura nu se poate extinde atât de mult, iar asta e una din problemele cu care ne confruntăm. În film, se subliniază că trebuie operate modificări asupra capitalismului. Numai că pe cele care pot să şi funcţioneze nu le-a găsit nimeni.
The True Cost nu caută în mod exclusiv exemplele negative. Discută şi despre oameni, afaceri, care încearcă să ajute comunităţile din lumea a treia şi care, prin urmare, fac lucrurile diferit. Munca prestată de aceşti asiatici este recompensată nu doar cu bani, ci şi cu programe afterwork pot fi numite. Relaţie dintre patron şi angajat e bună, se bazează pe găsirea unor soluţii împotriva sărăciei şi exploatării, pe schimbarea de mentalităţi, pe regândirea sistemului. E o planificare pe termen mai lung. Cei câţiva dolari câştigaţi de aceşti lucrători nu le va schimba radical existenţa. Doar construirea unui sistem mai bun, bazat pe instruirea lor, pe sporirea condiţiilor pe care le au, se poate să o facă. Asta repetă filmul.
Preocuparea lui Andrew Morgan e bazată pe câteva întrebări pe care şi le-a pus de-a lungul anilor: de unde vin toate hainele, cine le face, unde se fac, cum e viaţa acelora care le fac, o duc mai bine sau mai rău ca urmare a faptului că muncesc în industria asta? Filmul, cu toate că oferă câteva răspunsuri, vrea să fie pentru Morgan mai degrabă o conştientizare că lucrurile astea există, o subliniere a faptului că trebuie să le cunoaştem.
E, cu siguranţă, o preocupare onestă şi un film îndeajuns de bine făcut încât să merite urmărit. Dacă va schimba ceva? Greu de crezut.