Ce poate fi shakespearian în asemenea elemente şi în eclectismul care, însumând sumedenie de modele culturale, ar trimite mai repede la o operă postmodernă decât la Marele Will? Sensul! În primul rând acest plan paralel, haşurat permanent de regizor (cu reperele sensibilităţii teatrale de azi) dincolo de aparenţă. Iar ecuaţia aparenţă - esenţă este curat shakespeariană! Lumea de pe scenă primeşte extensia unui dublu nivel. Nu dublul din spectacolele lui Mihai Măniuţiu, ci unul discordant, ce contrazice realitatea, stârnind, prin nuanţele comicului de bună calitate, neîncredere în faptul scenic. Doi bufoni, confecţionaţi de Bocsárdi László din replicile altor personaje, comentează şi se delimitează de aparenţe. În interpretarea excepţională (superlativele nu sunt de prisos pentru un tip de umor atât de fin) a lui Mircea Constantinescu şi Ionel Mihăilescu, ei mimează gravitatea, anticipează posibilele reacţii de identificare/detaşare din partea publicului şi dau măsura exactă a lipsei de temei în suferinţele noastre. Chiar şi când turbulenţa afectivă e stârnită de pasiuni grozave sau cumplite ticăloşii. Toată textura spectacolului concurează la a tortura dramatismul clasic: costumele inteligent adecvate ale bufonilor şi umbreluţele lor, pijamaua infatuatului Cloten, crinolina desenată parodic din rochia reginei (costume concepute de Dobre Kóthay Judit), tronul de care atârnă regele ridicat de la pământ (decor: Bartha József) etc.
Când, dimpotrivă, aparenţele sunt comice, îi revine muzicii lui Kőnczei Árpád rolul de a construi, ca un veritabil personaj central, circuitele subterane ale semnificaţiilor. Muzica dă măsura adevărului, completează acţiunea scenică, o contrazice, oferă - probabil pentru prima dată într-un spectacol românesc - perspectiva auctorială. Spiritualizează, (in)validează întâmplările, însoţeşte planul valorilor: adevăraţii moştenitori ai regelui trăiesc în pădure şi fac muzică, vocile lor (Liviu Timuş, Marian Lepădatu, Dimitrii Bogomaz) sunt înălţătoare. Cele două modalităţi se suprapun într-un final apoteotic în playback-ul bufonilor pe muzică de operă.
Regizorul construieşte cu rigoare matematică, alternând două niveluri care se contrazic blând şi relaxat, unul dintre puţinele spectacole româneşti cu Weltanschauung. Fără aer ritual, solemnitate liturgică sau încriptări forţate, montarea lui Bocsárdi László discută problema raportului cu divinitatea, a condiţiei omului în lume în paradigma atitudinală a vremii noastre. Sacrul se ascunde şi acum în semne la îndemână, în gesturi familiare care obnubilează, dar în aceeaşi măsură lasă să se vadă planul divin după care e gândit totul. Divinitatea (impecabilă interpretarea lui Petre Nicolae!) care vorbeşte în limbajul de azi, trecând, în loc de sceptru, ţigara în mâna regelui, semn că e unsul lui Dumnzeu - un Jupiter care funcţionează ca Deus ex machina cântând jazz la microfon în Papamobil, detaşat şi binevoitor - îşi păstrează totuşi imaculate substanţa şi semnificaţiile. Doar că în montarea lui Bocsárdi László, plină de forţă datorită încrederii în textura teleologică a lumii, procesul ideaţiei divine se desfăşoară surâzător. Fără încrâncenări şi opulenţă imagistică de prisos. Cu toată distanţa bonomă faţă de pre-judecăţi, modele culturale şi grile interpretative: psihanalitică (Cloten, cu firicelul de lapte în barbă, matur-sugaci în relaţia cu mama), mantrică (vulturul lui Jupiter), omul de azi s-a dezbărat de nevoia de transcendent numai la nivelul retoricii - ne suflă Bocsárdi László dincolo de costume şi lumini, în notă lejeră - dar simte aceeaşi nevoie de sens şi protecţie divină dintotdeauna. O altă realitate dublează cele întâmplate pe scenă, ticăloşia nu e forma ultimă de viaţă, şansa redempţiunii însoţeşte încă omul, chiar când poartă costum de piele ca intrigantul Iachimo (Dan Bădărău cu o creaţie perfect plauzibilă şi bine controlată).
Nimic vetust în asemenea lecţii, în puterea de a depăşi nimicnicia sau dependenţa de pasiune ca în cazul lui Cymbeline, căci totul se petrece în regrete de veselă melodramă, cu Florin Zamfirescu într-o nouă creaţie excepţională, stăpânind minuţios arta contrastelor şi a distanţării, încrâncenarea, serenitatea şi ludicul; cu Marius Stănescu, uluind iar prin registrul schimbat, în delicioasele nuanţe ale actoriei subtile şi detaşării jucăuşe faţă de prostul arogant, dar drăgălaş pe care îl joacă; cu Constantin Cojocaru, de o rară expresivitate, cu corpul făcut ca din frânghii şi seducătoare autoironie; cu Paula Niculiţă cu o interpretare bună, adecvându-se perfect anvergurii acestui rol (spre deosebire de partenerul ei de scenă, Relu Poalelungi).
Prin detalii de expert - diversitatea spaţiilor de joc, lumina surprinzătoare, acordarea vocilor Imogena-Iachimo ca într-o simfonie, mişcările la ralenti de după război şi multe altele - Bocsárdi László creează un plan al coerenţelor subtile extraordinar dozate care, pe lângă senzaţia de lucru împlinit şi de Shakespeare curat, construiesc solidul eşafodaj semantic al unui spectacol ce merită văzut şi revăzut.