Jenny Davin (Adèle Haenel) este un medic generalist într-o zonă săracă a oraşului, ocupându-se, în mare parte, de pacienţi asistaţi social sau cu venituri foarte mici. Într-o seară, după terminarea programului, interfonul de la cabinet sună, iar medicul intern Julien (Olivier Bonnaud), care îşi face stagiul de practică în cabinetul lui Jenny, are intenţia de a deschide uşa. Jenny îl opreşte, spunându-i că nu poate răspunde pacienţilor care sosesc după terminarea programului, deoarece este nevoie ca regulile să fie respectate, atât pentru binele medicului, cât şi pentru binele celorlalţi pacienţi. A doua zi, însă, Jenny este contactată de poliţie şi, vizionând filmarea din seara precedentă, afla că persoana care a sunat, o femeie tânără, a fost găsită moartă în apropiere de cabinet. Din filmare reiese faptul că tânăra era urmărită de cineva şi că, disperată, sunase la interfon pentru a scăpa de urmăritor.
Din acest moment filmul devine o călătorie iniţiatică a lui Jenny Davin care, neputând suporta sentimentul de vinovăţie, se aruncă într-un demers periculos pentru a afla identitatea fetei ucise. Mai mult decât un film de mister, La fille inconnue este un film care analizează dimensiunile vinovăţiei, pornind de la efectul fluture. Nu doar criminalul poartă responsabilitatea crimei, ci toate persoanele care au creat circumstanţele propice săvârşirii acestui omor. Dacă Jenny ar fi răspuns la interfon, femeia nu ar mai fi fost ucisă. Dacă Julien nu s-ar fi lăsat intimidat de Jenny şi ar fi acţionat conform a ceea ce simţea, ar fi putut împiedica omorul. De asemenea, după ce aflăm, ulterior, că tânăra era o prostituată, o serie de persoane se mai adăugă la această listă a vinovăţiei: familia sa, proxenetul, poliţia şi, în mod evident, criminalul. Ceea ce face filmul lui Jean-Pierre şi Luc Dardenne este să disece tacticos şi raţional, circumstanţele unei crime. În acest film, uciderea fetei este o ecuaţie complexă, la al cărei rezultat final contribuie mai mulţi factori. Rând pe rând, aceşti factori se revelă spectatorului, conturând o întrebare dură referitoare la propriile acţiuni posibile generatoare de finaluri dramatice.
Fata necunoscută nu este doar tânăra ucisă - ea este atât Jenny Davin, cât şi fiecare spectator care urmăreşte filmul. Necunoaşterea, în acest caz, nu provine din lipsa unei identităţi administrative şi, de fapt, dintr-o necunoaştere a individului pentru care cele mai banale acţiuni ale noastre au efecte dramatice. A nu răspunde la interfon la o oră târzie, a respinge un apel într-un moment de grabă, a întârzia la o întâlnire sau a face o glumă neinspirată sunt lucruri pe care fiecare dintre noi le face. Iar fata necunoscută este persoana pentru care acea acţiune, în acel moment, poate înseamna diferenţa dintre viaţă şi moarte. La fille inconnue este un labirint cu multe uşi, iar fiecare încăpere a sa revelă o nouă dimensiune a vinovăţiei. Acest fapt nu înseamnă, însă, că ar trebui să ne trăim vieţile simţindu-ne vinovaţi. Filmul este departe de a fi o poveste moralizatoare, deşi ideea sa pare că ne conduce în această direcţie. Însă prin punerea în scenă, prin austeritatea sa şi prin emoţia foarte bine stăpânită, de care nu se face uz, dar despre care ştii că există, filmul se salvează de la a deveni o predică şi se impune ca fiind un demers lucid şi logic al cărui scop îl reprezintă relevarea imaginii de ansamblu şi a frânghiilor invizibile care leagă indivizii umani între ei.
În mod normal, nu sunt o mare fană a filmelor minimaliste dar, în acest caz, prin jocul lui Adèle Haenel, spectatorul poate să înţeleagă foarte bine nevoia acestei abordări austere în care emoţia este în permanenţă ţinută sub capac. Aducând senzaţionalul, lovitura de graţie sau emoţia dezlănţuită în acest film ar fi fost o greşeală. El nu este un cântec dark metal ci, mai degrabă, o baladă a cărei frumuseţe constă în valenţele sale melancolice şi care devine mai puternică prin ceea ce nu se spune decât prin ceea ce este arătat. În tabloul gri al blocurilor de periferie, populate cu oamenii care îşi trăiesc viaţa cu o disperare mută şi resemnată, boala, sărăcia şi moartea fac parte din cotidian. Ele există în mod natural acolo, nu ca fapt senzaţional şi fac parte din viaţa acestor oameni. De aceea opţiunea regizorilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne de a prezenta aproape clinic acest caz şi de a nu lăsa emoţia să înceţoşeze demersul logic este una corectă, care aduce valoare filmului şi îl salvează de la a fi o simplă predică sau un avertisment.
La fille inconnue este un film care, deşi face economie de mijloace de expresie, reuşeşte să îşi ţină spectatorul captiv şi să creeze o un univers fluid şi credibil, în care primează nu drama, nu senzaţionalul, ci analiza şi detaliul. Modalitatea aproape naturalistă de a picta fresca socială, viziunea proaspătă pe care o propune asupra vinovăţiei, jocul lui Adèle Haenel care, cu naturaleţe şi simplitate, elimină orice clişeu şi orice încercare de a supralicita emoţia, fac din acest film o proiecţie memorabilă care aduce un plus de valoare palmaresului regizorilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2016 aici..