Prima este despre un om căruia îi plac manelele şi care visează să pătrundă în lumea lor încă de mic copil. Şi pentru că zilele prezentului e grele, iar dujmanii e mulţi, ce altă metodă de a deschide uşile unui spaţiu cultural misterios poate fi mai bună decât transpunerea acestuia cu ajutorul limbajului cinematografic. Şi pentru ca spectatorilor BBC să le pice mai bine cina celor aproape 60 de minute de deliciu vizual, totul se condimentează şi decorează cu nişte sărmani ţigani care cerşesc pe străzile Europei, nevoiţi fiind să abandoneze muzica care i-a hrănit timp de generaţii întregi. Dar pentru că am vorbit prea mult despre muzică, vă propun să ne punem la picioarele lui Adrian, zis Minune, zis Copilul (sau invers?!), exact lângă soţia care îi leagă şireturile exact înainte să urce în Ferrari-ul alb ca spuma laptelui.
Propun să punem pe pauză povestea asta şi să aruncăm o privire peste a doua întâmplare, care o aduce în prim-plan pe Laura Vass, aflată printr-un concurs de întâmplări deloc întâmplătoare pe scena Filarmonicii din Sibiu. Cu o voce tremurândă aceasta îi mulţumeşte părintelui ei muzical şi spiritual, emoţionat şi el până la lacrimi probabil, pentru tot ce a făcut el pentru ea în ultimii 12 ani de carieră artistică. Apoi îşi începe programul artistic cu o piesă care conţine multă dragoste pentru un prinţ din Dubai. Vă las să vă imaginaţi atmosfera fierbinte din sala Thalia, emoţia vibrantă a publicului care asistă emoţionat la sonorizarea proastă a unor rime periculos de ieftine şi fac trecerea spre filmul lui "domnu' Liviu" (sar peste partea aia cu oameni care pleacă din sală, da?!). Cum altfel deschizi un film despre maneliştii bogaţi dacă nu cu manele live, "aşa cum ne place nouă", vorba Laurei?
The New Gipsy Kings porneşte de la o problemă pe care regizorul o abordează leneş şi superficial: dispariţia muzicii tradiţionale ţigăneşti printr-un proces de metamorfozare către manelele moderne. Prin felul în care pătrunde în comunităţile sărace de romi - călare pe un jeep luxos, regizorul (omniprezent în film, vorba unui prieten - "un Michael Moore eşuat") este ilustrarea fidelă şi absolut respingătoare a omului cu aere de superioritate vestică care pretinde să empatizeze cu drama celor pe care-i întâlneşte. Altădată asigurându-şi traiul din cântări pe la evenimente, locuitorii acestora iau drumul Europei unde urmează să facă orice altceva decât să cânte, cu cerşitul ca activitate de bază.
De altfel, nu durează foarte mult din film până când realizez că tot interesul artificial pentru dispariţia muzicii tradiţionale ţigăneşti nu e decât un pretext obraznic al regizorului de a ajunge în lumea necunoscută a maneliştilor. O dorinţă născută din pasiunea pentru manele pe care Liviu are curajul de a o recunoaşte. Curaj care nu se întâmplă când vine vorba de a dezvălui secretele picante la care are acces în lumea aflată în imediata vecinătate a mediului interlop. Nu am deloc pretenţia ca filmul să dezvăluie dedesubturile lumii interlope, deşi Tipuriţă îi dă târcoale subtil. Fără succes însă până la final când tot acest demers nu este decât o încercare umilă de a fi acceptat de lumea lor şi de a fi validat ca urmare a întâmplării filmului care încearcă a fi, indirect, un omagiu opulenţei. Dar care reuşeşte, cel mult, să fie o reprezentare exotică a acesteia, numai bună de servit producătorilor britanici.
După ce ne perindă prin lumea "greilor" din industria actuală a manelelor (Dan Bursuc, Adi Copilul Minune), autorul filmului distruge şi ultimele urme din demersul de la care a pornit filmul. Problema principală devine imposibilitatea acestuia de a avea acces la Florin Salam, care dispare brusc, subit sau pe neaşteptate exact când Liviu se află la doar doi paşi de reuşita vieţii sale. Se mulţumeşte însă să-i numere miile de euro pe care le adună la reprezentaţii, moment în care Dan Bursuc, prezent la proiecţie, sforăie de tremură cojocul (de bursuc?) de pe el. În timp ce Liviu şi Laura Vass îi dau semne subtile maestrului să se trezească, pe ecran minunea se întâmplă: într-un final regizorul este primit în vizită de maestrul Florin Salam! Urmează o discuţie intimă şi sensibilă despre riscurile meseriei de manelist, de pericolele la care aceştia se expun "zi de zi / noapte de noapte", încheindu-se apoteotic cu importanţa acestui titan al culturii autohtone şi despre vulnerabilitatea celor 50 de familii (cel puţin) care s-ar prăbuşi odată cu retragerea lui din muzică.
O să închei aceste rânduri prefăcându-mă că nu am auzit vorbindu-se despre, citez, profesorul de antropologie necunoscut, "rasistul frustrat" Tipuriţă. Şi o să vă reinvit la Filarmonică, acolo unde Dan Bursuc reduce cantitatea de cuvinte, motivând că nu e loc de prea multe vorbe pe o scenă pe care au urcat muzicieni (de altfel, singurul moment veridic dintr-o seară în care artificialul şi opulenţa au ţinut capul de afiş). Reflectoarele cad pe el, pe domnul impresar Puiu (fără de care Liviu nu ar fi avut acces la personaje şi la subiect şi la "acest Tarantino al muzicii româneşti" care este Florin Salam), dar şi pe domnul Caliu, care face muzică din pasiune (bine, şi domnu' Florin tot din pasiune o face, doar că lui pasiunea îi aduce şi câte 20.000 euro pe reprezentaţie).
În timp ce în Piaţa Mare din Sibiu se aprind reflectoarele, peste experienţa mea la Astra 2016 se lasă cortina. Pe scena filarmonicii Bursuc&Co culeg aplauzele furtunoase din sală. La subsolul acesteia, Caliu şi taraful lui testează ultimele acorduri pentru ospăţul oficial, acolo unde muzica şi cinematografia vor fi sărbătorite cum se cuvine.
Mă retrag în camera de hotel lăsând oamenii să se pregătească pentru ediţia 2017 când sperăm să-i regăsim printre headlineri pe Adi de la Vâlcea, un coming-back <