noiembrie 2016
Livada de vişini regizată de Lev Dodin cu trupa sa de la Maly Drama Theatre din Sankt Petersburg. Premiera în primăvară lui 2014. Succes imediat. Turnee în întreagă lume. 10 reprezentaţii sold-out la Paris. Tot atâtea în New York, la Brooklyn Academy of Music (BAM), în februarie 2016. Două reprezentaţii în încheierea FNT 2016, în Sala Mare a TNB-ului. O mare bucurie şi onoare pentru Bucureşti.

Decoruri instalate în buza scenei. Uşile laterale care fac legătură între sală şi foaier preschimbate în uşi de conac. Lungi preşuri albe pe toate culoarele parterului. Câte o pânză albă pe fiecare dintre cele 940 de scaune ale sălii. Toate, ocupate. Anunţuri repetate ce interzic fotografierea, filmarea ori plimbarea pe culoarele pe care vor evolua actorii. Pentru că piesa se va întâmpla în sală şi pe avanscenă. Pe post de cortină, un ecran de cinema. Undeva, printre staluri, un proiector vechi. Scenografia lui Alexander Borovsky ne desprinde pe toţi, spectatori, actori, vişini, de restul lumii.

Spectacolul începe. Câteva replici şi apoi livada. Adusă în mijlocul nostru de aparatul de proiecţie. Cadre filmate printre vişini în floare. Cinema-ul fixează timpul care nu se mai întoarce. Pânza pe care se proiectează filmul desparte scena aproape goală (doar un reflector, ce proiectează, când şi când, umbrele uriaşe ale actorilor care se rătăcesc în spatele ecranului) de sala în care se desfăşoară piesa. Cinema-ul împinge teatrul în afara scenei, tot aşa cum viitoarele case de vacanţă împing arborii în amintire? Teatrul coboară printre oameni, în timp ce cinema-ul rămâne imobil, statuar, undeva departe?

Noua Livadă a lui Lev Dodin (marele rus a mai realizat o montare la Maly, în 1995) înseamnă Lopahin şi ceilalţi. Danila Kozlovsky e senzaţional. Urcă replică după replică, scenă după scenă, pentru a exploda la un nivel greu de imaginat după momentul cumpărării livezii. Demult, nu a mai reuşit un actor să confişte în asemenea grad sala cea mare a Naţionalului sau oricare altă sala impozantă a teatrului românesc. "My way"-ul pe care îl interpretează plimbându-se printre spectatori provoacă valuri de aplauze. La 31 de ani, Kozlovskiy seduce şi fascinează.

Ranevskaya îi rezistă cu greu. Varya i se oferă cu totul. Dodin potenţează pasiunea pe care o intuieşte între cei doi şi, plusând faţă de textul lui Cehov, le oferă o clipă de amor în spatele ecranului. Cu atât mai absurd apare gestul lui Lopahin de a refuza măritişul cu o Varya căreia Elizaveta Boyarskaya îi oferă o interpretare tulburătoare.

De ce refuză Lopahin? De ce îl detestăm pe Lopahin şi iubim livada? De ce îl îmbrăţişăm pe Firs şi ceva din noi moare odată cu el (la Dodin, Firs şi spectatorii sunt, deopotrivă, prinşi, la final, în coşciugul uitării, iar pânzele de pe scaune se dezvăluie ca linţolii)?

"Du-te la mănăstire, Ofelia!", îi aruncă Lopahin Variei. Asemeni lui Hamlet, Ofeliei. Asemeni lui Hamlet, Lopahin îşi răzbună tatăl. Şi bunicul. Robi vreme de decenii pe moşia pe care el o cumpără acum. O cumpără ca ultima soluţie. Iniţial, el înţelege problema şi furnizează proprietarilor soluţia. Onest, răspicat, repetat. E ignorat de o aglomerare de oameni care renunţă să privească în altă parte decât înspre trecut. În lipsa lor, în prezenţa iresponsabilităţii lor, cumpără livada ale cărei vişine nu mai sunt cumpărate de nimeni şi oferă acelor locuri un viitor. E oarecum prost-crescut şi îşi savurează prea tare victoria. Sunt acestea motive să-l detestăm?

Sacrificând mare din personajele secundare, ce fie sunt caricaturizate, fie ignorate, Dodin focalizează pe cel al lui Kozlovsky. După ce închide fiecare uşă, Lopahin îşi îngăduie un moment de pauză, ca o reverenţă pentru casa ce va dispărea, casa pe care o iubeşte şi o urăşte deopotrivă. Pe fondul unui Firs jucat, în scena finală, mult prea repede pentru a fi credibil, memoria spectatorului rămâne fixată pe noul proprietar.

Varya i-ar aduce aminte de trecut. Foamea de viitor e mai mare decât iubirea pe care, poate, i-o poartă. Ea are tot dreptul să-l deteste. Noi îi aplaudăm "My way"-ul. Cântecul şi felul în care l-a transformat în realitatea propriei sale vieţi.

După final, după aplauze, după flori, Lev Dodin, organizatorii FNT-ului şi parte din public se mută în foaier. Sala se goleşte. "Nu-mi plac turiştii. Sunt mereu în trecere", spune Papa jucat de Jude Law în The Young Pope, noul serial HBO, scris şi regizat de Paolo Sorrentino.

Nu e vorba de ne-plăcut, nici vorbă de aşa ceva. A fost frumos spectacolul ruşilor. Frumos şi memorabil. Doar că ceva din organizare, poate anunţurile prea riguroase de la începutul fiecărei părţi, a fost o idee exagerat. Ar fi frumos să nu ne pierdem reperele. Să primim, să aplaudăm, să ne dorim un aşa spectacol la fiecare FNT, dar să nu (ne) uităm: Ducu Darie (Trei surori - Bulandra), Yuri Kordonsky (Unchiul Vanea - Bulandra), Tompa Gábor (Trei surori - Teatru Maghiar de Stat Cluj), Andrei Şerban (Unchiul Vania - Teatrul Maghiar de Stat Cluj). Şi acestea sunt doar superlativele ultimilor 20 de ani de Cehov.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus