The Exception / Excepţia este debutul pe marele ecran al regizorului britanic de teatru David Leveaux. Experienţa lui de scenă îşi pune amprenta în mod fericit asupra acestei adaptări cinematografice a romanului Ultimul sărut al împăratului, scris de Alan Judd în anul 2003.
Cel mai bun motiv să vedeţi filmul este chiar Împăratul. Kaiserul este interpretat magistral de Christopher Plummer. Sper că vi-l amintiţi îmbrăcat în uniforma Imperiului Austro-Ungar şi dând viaţă căpitanului von Trapp în The Sound of Music / Sunetul muzicii, în urmă cu peste 50 de ani. În The Exception, Plummer poartă uniforma Imperiului German, este însuşi Kaiserul, Wilhelm al II-lea, la două decenii după ce a fost nevoit să abdice şi să se mute în exil în Olanda. Suntem în anul 1940 şi Reich-ul ştie că fostul împărat reprezintă încă un pion important pe scena politică a Europei. Este bătrân, trăieşte după vechile lui obiceiuri şi principii într-o casă supravegheată de nazişti, dar vegheat de prinţesa Hermine (jucată de Janet McTeer, într-o formă de zile mari), care speră într-o repunere în drepturi a soţului ei şi în restaurarea monarhiei. Hrăneşte raţele de pe lacul din curtea domeniului unde îşi duce zilele înconjurat de doar câţiva oameni care i-au rămas fideli (armata l-a trădat, generalii săi au pierdut primul război mondial, liderii actuali ai Germaniei duc o politică pe care nu o aprobă, Fuhrerul nu s-a oprit din visele lui expansioniste la Belgrad, aşa cum l-a sfătuit). Pentru că face mereu glume nepotrivite despre Hitler şi Goering, cei apropiaţi îi atrag atenţia discret că trebuie să fie mai prudent. Joacă uneori, cu mult umor, cartea ramolismentului, dar se dovedeşte un lider mai raţional decât cred mulţi şi înţelege jocurile de putere şi de culise mai bine decât lasă să se înţeleagă.
Căpitanul Stefan Brandt (Jai Courtney) este desemnat să meargă în Olanda să asigure securitatea Kaiserului şi este avertizat că va plăti cu capul dacă fostul monarh păţeşte ceva. Filmul se deschide cu o scenă în care o fată tânără zace pe pământ şi trage să moară. Vom afla că este fata ce revine în coşmarurile lui Brandt. Există o pată în trecutul lui militar ce l-ar fi putut duce în faţa plutonului de execuţie. Era în 1939, anul în care Germania a invadat Polonia, şi tânărul căpitan este bântuit de episodul în care camarazii lui de arme au ucis un întreg sat. A încercat să o salveze pe fată, dar nu a reuşit. L-a bătut însă crunt pe ofiţerul care a ordonat măcelul. Bunicul lui a luptat la Somme şi pesemne că a moştenit un simţ al dreptăţii ce transcede actele gratuite de cruzime comise acum de nazişti. Un detaliu regizoral semnificativ: Brandt nu poată însemnul zvasticii pe uniformă. Se creează astfel premiza de excepţie şi îl transformă în eroul principal al poveştii. Bine clădit, cu ochi albaştri şi trup de arian ce poartă cu demnitate uniforma (citeam pe imdb că Jai Courtney a făcut exerciţii fizice intense ca să piardă masă musculară şi să încapă onorabil în uniformă), dar şi nuditatea.
În scenele de amor fizic din film partenera lui Courtney este Lily James, pe care o ştim din serialul de televiziune Downton Abbey. În The Exception, ea joacă rolul olandezei Mieke de Jong, servitoare în casa Kaiserului. Brunetă, frumoasă, dar cu o privire tristă, ea electrizează ecranul încă de la prima apariţie. Stăpâna casei o antipatizează, dar Wilhelm este fascinat de ea. La rândul lui, Brandt se simte atras de ea şi îşi mărturiseşte direct şi fără echivoc admiraţia. Între cei doi se înfiripă o idilă ce depăşeşte primul stadiu al magnetismului fizic. Dragostea îi împinge să îşi facă mărturisiri: el îi povesteşte despre traumele psihice şi fizice din război (cicatricile de pe abdomen căpătate pe front încă îl dor), ea i se confesează şi îi spune că este evreică. Potrivit logicii unui film cu subiect romantic, el spune că nu îi pasă de asta şi e gata să se însoare cu ea. Dar servitoarea nu îi mărturiseşte celălalt secret crunt al ei: naziştii i-au omorât tatăl şi soţul şi este agent britanic. Moment în care trama filmului se complică. Brandt află de la superiorii lui despre existenţa unui spion infiltrat în zonă şi însuşi Himmler (Eddie Marsan) vine să îl viziteze pe fostul Împărat. Mieke este demascată, Brandt este prins între datoria de a-şi servi armata şi ţara. Căpitanul german trebuie să decidă dacă îi va spune Kaiserului despre intenţiile înşelătoare ale lui Hitler şi Himmler, dacă o va trăda pe fata pe care o iubeşte sau o va da pe mâna superiorilor săi. Un rol decisiv în rezolvarea dilemei îl joacă însuşi Wilhelm, care, ok, nu mai poate conduce Germania, dar este încă stăpân în casa lui.
Titlul dezvăluie deja de ce parte a baricadei se situează Brandt, dacă este el excepţia care infirmă regula. De aceea nu voi dezvălui explicit finalul filmului şi nici cheia în care regizorul a ales să ne demonstreze că au existat şi germani cu faţă umană. Filmul în sine merită urmărit pentru performanţa actorilor şi ritmul alert cu care captivează spectatorul. O poveste de spionaj care ne reaminteşte că veşnica dihotomie între datorie şi iubire se poate tranşa dincolo de bine şi de rău. Este numele cărţii lui Nietzche pe care o citeşte Mieke şi pe care i-o trimite lui Brandt ca răspuns la frământările lui şi întrebarea: "poate un ofiţer să fie loial cuiva mai mare decât ţara lui?"