Unul dintre momentele inedite ale festivalului InnerSound New Arts Festival 2016 a fost recitalul unui talentat muzician moldovean pe nume Ghenadie Rotari care, alături de acordeonul său, ne-a făcut cunoştinţă cu o lume sonoră neaşteptată, viscerală, de o intensitate a expresiei (şi a sonorităţilor) aproape copleşitoare. Potenţialul instrumentului a fost bine speculat şi exploatat prin tehnicile şi abordările instrumentale şi expresive ale muzicii contemporane culte - căci aici intervine ineditul: muzică contemporană cultă pentru acordeon! Dacă există câteva instrumente care pot ilustra perfect teroarea, cred că acordeonul este printre ele - volumul, densitatea, năvălirea de tsunami cu care te cuprinde... devine o experienţă supranaturală. Clusterele aproape solide şi "palpabile" dar şi gestualitatea uneori violentă au fost contrabalansate de momente delicate - nu mai puţin hipnotizante -, de rarefiere sonoră, de ascultare.
În toate ne-au putut impresiona atât virtuozitatea cât şi sensibilitatea lui Ghenadie Rotari. Un moment bulversant (şi poate puţin epuizant pentru ascultător... ceea ce nu e neapărat un lucru rău!), recitalul a cuprins lucrări de Sofia Gubaidulina, Magnus Lindberg, Sabina Ulubeanu, Bruno Mantovani, Luigi Manfrin şi Alfredo Posadas.
Pulsări tensionate şi ascensiuni angoasante (ca un efort din adâncuri, de a te ridica, unde se resimte greutatea fiecărui pas, a fiecărei trepte) lasă loc, pe nesimţite, unor armonii clare, pline de speranţă dar nelipsite de mister şi de dramatism (amintind de un coral subtil-grandios - dacă e posibil - la o orgă imaginară), dualitatea efort-lumină regăsindu-se şi pe parcursul piesei - este vorba de lucrarea De Profundis (1978) a compozitoarei Sofia Gubaidulina. Nelipsind acea tensiune proprie compozitoarei (dublată de cea a instrumentului), zgomotul devine bloc sonor ce este sculptat de aceasta în moduri inedite - dar materia brută are două feţe, două texturi: asprimea terifiantă a clusterelor ameninţătoare, pe de o parte, şi expiraţia - perfect audibilă - înfăptuită prin eliminarea aerului din instrument, aşadar maximum sonor şi minimum; rezultă sonorităţi natural-meteorologice (vânt, valuri, furtună).
Desigur, acest potenţial expresiv al instrumentului, aceste particularităţi sunt explorate în moduri similare şi în piesele ce au urmat.
De la blocurile sonore de mai devreme am trecut la o anumită liniaritate - Jeux d'anches (1989-1990) a finlandezului Magnus Lindberg. O piesă destul de omogenă (dar nu lipsită de transformare sau de ţintă), ar putea ilustra, în egală măsură, un acces de nebunie, entuziasmul unui copil-muzician ce pare a revedea un instrument după mulţi ani şi doreşte să cânte toate melodiile deodată (sau nu poate alege şi degetele îi fug, ca dintr-o voinţă proprie, în toate direcţiile) dar şi o traducere grafică ar putea fi interesantă (înnodarea unor cabluri / linii se descâlceşte spre final, devenind forme clare, familiare); de la panică la decizie lucidă.
În orice caz, claritatea şi forţa ideii se instaurează cu lucrarea Sabinei Ulubeanu, Holograma (2015-2016). Aici dualitatea se înfăţişează în coexistenţă, atât prin suprapunerea celor două registre opuse (grav-acut), cât şi prin alăturarea sunetelor lungi, atemporale, cu frânturi melodice fulgurante (la început timide, ele se vor coagula într-un organism stabil, opusul fiind îmbrăţişat şi contopit în acesta); desigur, toate acestea având o dimensiune (şi o justificare) expresivă, narativă, spaţială, sinestezică (întuneric-lumină şi o seamă de emoţii redate expresiv şi inteligibil - atât cât trebuie, căci ambiguitatea nu este abandonată). Compozitoarea explorează cu nesaţ (dar şi cu stăpânire, căci coerenţa şi necesităţile muzicii primează) potenţialul instrumentului (melodie, clustere, delicateţea cea mai fragilă, brutalitate, percuţie de clape, oftări - eliminarea aerului, de care vorbeam mai devreme), Holograma fiind de o reală bogăţie timbrală dar şi narativă - urmăreşti cu interes parcursul muzicii, şi expresivă - am mai spus-o şi nu mă tem să repet, căci e cazul: lucrările Sabinei Ulubeanu sunt mereu marcate de o sensibilitate şi sinceritate (nu ştiu cum s-o explic) aparte. O piesă frumoasă pe care mă tem s-o mai reascult (chiar acum), ca nu cumva să descopăr noi sensuri - recenzia trebuie să aibă, totuşi, un final:)
O piesă în egală măsură motorică şi gestuală (sau, mai bine zis, un ostinato peste care intervin izbucniri - dar nu lipsesc părţile lirice) 8'20" Chrono (2007) de Bruno Mantovani aminteşte puţin (în anumite locuri), prin scriitură, de muzica pentru chitară clasică, dar şi de minimalismul repetitiv într-o oarecare măsură - aici într-o înfăţişare nu relaxantă, ci dramatică.
A urmat Acrylic Mixtures II (2005) de Luigi Manfrin, unde am reîntâlnit duo-ul grav-acut; acest tip de gest pe care acordeonul îl permite într-un mod unic, este de o mare forţă expresivă; această pulsare (din nuanţa cea mai mică se intensifică, apoi scade la tăcere; se reia, respiră) naşte, în cazul de faţă, anumite imagini (clare), suprapunerea celor două registre mi-a exprimat acea gravitate subpământeană căreia i se alătură, timid, lumina (acutul - inevitabil, lumină); această distanţă a registrelor creează şi o spaţialitate sonoră de dimensiuni ample: abisul (străin, supranatural) unei prăpăstii într-o peşteră, iar în partea de sus - picături-lumini stranii, mişcătoare, ca lumina ce trece printr-o prismă, devenind curcubeu... (o modalitate foarte nepoetică şi seacă de a traduce în cuvinte acele imagini hipnotizante). Acest mister se va configura într-un discurs tensionat ce se va topi, la final, în linişte.
Recitalul a fost încheiat prin lucrarea Snefru (2002) de Alberto Posadas. Disonanţe pline de claritate (!); piesa ar putea fi exprimată în două cuvinte: tensiune atmosferică. Fundalul este redat de banda preînregistrată (sunete electronice, o masă sonoră pe post de ecou-spaţiu). Poate şi faptul că a fost ultima piesă a contribuit la această senzaţie pe care am avut-o, dar tensiunea mi s-a părut puţin prea unitară, continuă şi lipsită de imaginaţie. Rămâne amintirea muzicii anterioare...
Am vorbit despre lucrări, despre muzica în sine - despre dimensiunile extra-muzicale pe care sunetul (ghidat de o minte talentată), inevitabil, le naşte; despre spaţiile şi emoţiile create şi despre expresivitatea plină de bogăţie, dar trebuie spus că toate acestea nu ar fi prins fiinţă, nu ar fi fost duse până la capăt şi nu ar fi ajuns la noi fără un interpret pe măsură, fără un muzician talentat ca Ghenadie Rotari, care merită felicitat din plin; am simţit că fiecare sunet şi idee au primit toată atenţia cuvenită şi au fost reliefate cu adevărat întru fiinţă.
Într-o cu totul altă direcţie, seara a fost continuată de un contrast puternic; de la tensiune am trecut la destindere (din nou aplaud modul inteligent în care au fost aşezate în program momentele), dar ca numitor comun a rămas ineditul: seara s-a continuat cu Project 128 (Olanda). Am vorbit deja despre ceea ce se află în spatele proiectului şi cum a luat el naştere (căci prezentarea avusese loc în ziua III.
Pe scurt: Live Acoustic Techno. Muzicieni (interpreţi, compozitori) cu studii şi cu experienţă în muzica clasică & contemporană cultă au înfăptuit acest proiect din nevoia de a găsi un alt fel de comunicare - cu publicul (prin dans), între ei (prin improvizaţie), cu muzica (prin imaginaţie şi crearea unui context nou). Ritmurile techno se împrietenesc cu gesturi, motive, frânturi melodice din lumea muzicii noi (compuse chiar de ei, uneori ca rezultat al improvizaţiei, sau din colaborări cu alţi compozitori) şi instrumentelor electronice (şi DJ-ilor) li se alătură astfel instrumente acustice / clasice precum vioara (ajunsă electrică), violoncelul (electric), clarinetul (acustic, în special clarinet-bas). Rezultatul este unul inedit şi extrem de proaspăt; sonorităţi culte dansabile, o muzică repetitivă-dar-nu-chiar, căci se reînnoieşte constant... olandezii aduc, (com)pun laolaltă lumi complet diferite, opuse (sau chiar... duşmane, am putea glumi). Peste toate domină energia lor frumoasă, pasiunea şi bucuria pe care o transpun în muzica înfăptuită, încât îţi vine să li te alături pe scenă.
Iniţial nu mă aşteptam să îmi placă atât de mult cum s-a întâmplat, dar experienţa live mi-a depăşit aşteptările. În pofida elementului de repetitivitate, muzica nu este deloc statică ci te conduce într-o călătorie plină de imaginaţie şi de surprize; nu lipseşte nici umorul (subtil), care se dovedeşte un liant inteligent şi eficient al celor două lumi muzicale. Una peste alta, ne putem întreba: de ce să nu existe o muzică şi de "divertisment" şi cultă? (Fără să fie previzibilă ori siropoasă). Project 128 vine în întâmpinarea celor ce vor să danseze pe un fundal muzical ce înlocuieşte clişeele cu imaginaţia.
Încheierea serii şi, implicit, a festivalului, i-a revenit, în after-party, lui Dj Lukatoyboy (Luka Ivanović, Serbia). Ineditul aici a constat... în primul rând în simpla prezenţă a unui DJ într-un context muzical în care primează muzica contemporană clasică (chit că InnerSound şi-a propus de la început să adune la un loc lumi muzicale diferite şi, mai ales, publicuri-ţintă diferite, deci nu e tocmai surprinzător), dar a constat şi în absenţa unei muzici ritmate, în locul acesteia predominând o muzică de atmosferă (linii fără ţintă ori gravitaţie, colaj - vorbe, ambient), o visare plutitoare... Ce mod mai bun de a încheia InnerSound New Arts Festival, 2016?
Proaspăt, dinamic, vibrant - ajuns la a patra ediţie, InnerSound New Arts Festival 2016 continuă să ne surprindă. Într-un context în care festivalurile şi evenimentele culturale se înmulţesc şi se diversifică, reuşeşte să fie diferit şi să aibă o identitate aparte, proprie; într-un prezent în care muzica contemporană cultă este un fenomen de nişă (subscrisă altei nişe...) ce se menţine obscur (multă lume nu e măcar conştientă că această muzică Există!) iar cei ce aparţin acestui fenomen sunt, de multe ori resemnaţi şi observă cu tristeţe neajutorată că "nu vine lumea la muzică contemporană... nu îi interesează..." ş.a.m.d., oamenii din spatele acestui proiect minunat aleg ca, în loc să deplângă soarta muzicii (şi a culturii) de azi, să facă ceva, să creeze noi legături, un context nou, o reactualizare, cu ingeniozitate, eficienţă şi dăruire, venind în întâmpinarea nevoilor culturale atât ale celor iniţiaţi cât şi a celor nefamiliarizaţi cu lumile sonore şi artistice pe care festivalul le prezintă.
Vorbeam cu o colegă-muzician şi spunea despre festival: "Îmi place că e foarte deschis spre exterior." - da, InnerSound este deschis spre oameni şi depune toate eforturile pentru a crea o serie de evenimente în egală măsură atrăgătoare şi ne-lipsite de integritate culturală, căci conţinutul nu este compromis; nici nu este închistat într-un cadru restrâns. În plus are curajul să se promoveze, cam aici e cheia: pentru a putea îmbrăţişa un public nou e nevoie de promovare (la orice nivel, cât de simplu), iar pentru asta trebuie să îţi poţi confirma sincer că evenimentul pe care l-ai creat se ridică într-adevăr la un nivel înalt, din toate punctele de vedere; asta înseamnă, în primul rând, conceperea programului în sine. Iar aici, la InnerSound, programul (şi repertoriul) este ireproşabil conceput, prin varietate, actualitate, aşezarea contemporaneităţii în contextul mai larg din care se trag anumite direcţii actuale (mă refer la muzică aici; din nou laud alegerea de a promova şi Mari compozitori ai secolului XX cu lucrări devenite clasice, oferind chiar o dimensiune cultural-educativă evenimentului).
Dar InnerSound nu e doar despre muzică, căci sunetul interior e dincolo de muzică şi se poate manifesta prin orice mediu (desigur că şi din punct de vedere "strategic" e o decizie înţeleaptă să îmbini, într-un festival, mai multe arte; vine în mod natural, este o dimensiune reală a prezentului şi a creativităţii actuale (mai ales datorită tehnologiei care creează noi conexiuni - la propriu şi la figurat), iar un spirit conectat la prezent e conştient de asta şi explorează acest potenţial. Muzicii i s-au alăturat: fotografia, prin concursul foto-video Touch - expoziţia a putut fi vizitată la The Ark; filmul - în varianta scurtmetraj mut, prin evenimentul Silent Film Night (filme de scurtmetraj mute, cu muzică live); artele multimedia interactive, cărora li s-a dedicat o expoziţie la subsolul The Ark (o serie de instalaţii: video, cu sunet, unele interactive, toate implicând tehnologia), comunicarea umană directă prin prezentări interactive şi, nu în ultimul rând (ba chiar poate cel mai important, îndrăznesc să spun) workshopuri cu COPII - un pas atât de necesar, o ocazie de a le dezvolta imaginaţia şi de a-i încuraja să asculte.
Fiecare eveniment e aşezat cu grijă în marele puzzle al festivalului, cu tact, coerenţă şi dorinţa de a se apropia de oameni - această dorinţă iese în plus la iveală chiar prin numele ediţiei de faţă: Touch. O descriere sumară a ceea ce implică festivalul (interactivitate, relaţia cu noile tehnologii, multidisciplinaritatea), Touch poate fi şi o încurajare: apropie-te!