Odată fixată imaginea ţării pe retina spectatorilor, întreg spaţiul este mai întâi invadat de întuneric, iar apoi de sunete puternice, şi anume zgomotul pe care îl face o sondă atunci când forează după petrol. Încetul cu încetul, acesta este luat în posesie, prin decupaje de lumină, de către performerii numiţi "experţi / Experten" de către cei de la Rimini Protokoll, iar aceşti experţi, făcând uz de recuzita pe care o au la dispoziţie, îşi spun poveştile-bucăţi de puzzle care în final alcătuiesc o naraţiune coerentă în care personajele principale sunt oamenii şi petrolul şi în care totul se învârte în jurul circulaţiei acestora pe ruta Kazahstan - Germania şi retur.
Primul expert este inginerul german venit în Kazahstan în 1990, adus de munca sa, şi care a forat după petrol şi în Irak sau Texas. Ne spune (şi ne arată) că are pe el aceeaşi geacă pe care o purta cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani în urmă, când a făcut cunoştinţă cu frigul fostei republici sovietice. Foarte relaxat, cu mină de expert, el prezintă publicului "die Arbeitsbühne" (în româneşte "platforma de exploatare", însă în germană "Bühne" înseamnă întâi de toate "scenă (de teatru)"), drept pentru care poveştile lor, ale experţilor cooptaţi pentru acest spectacol, pot începe. Metoda este aceea a forării, inginerul prezentând pe scurt procesul tehnic prin care se ajunge la mari adâncimi în căutarea ţiţeiului şi explicând că straturile perforate sunt de grosimi şi densităţi diferite, în final fiind atins stratul permian, cel ce adăposteşte aurul negru. Scena este aşadar pregătită, forarea în straturile adânci ale memoriei poate începe, drept pentru care, pe rând, vor intra în spaţiu şi ceilalţi experţi: un şofer de tir ruso-german, pasionat de cor, o doamnă din Hanovra, dar care a crescut în Baikonur, o funcţionară la bancă, dar şi cosmeticiană, care a plecat cu familia din Kazahstan când avea opt ani (dar peste care, însă, a trecut şi un război civil ce nu i s-a şters din memorie) şi un tânăr kazah care trăieşte în Germania şi care e consultant pe probleme de energie.
Pas cu pas, peisajul dezolant din faţa publicului - straturi de mochetă neagră care se îmbină şi se suprapun, creând denivelări şi dând impresia unui câmp întins lipsit de iarbă, dar de culoarea ţiţeiului, se sparge în frânturi de poveşti de viaţă, pentru că sub fiecare strat se găseşte câte ceva (ba o pereche de cizme cu care se poate umbla prin noroi, ba nişte zăpadă care scârţâie sub tălpi), iar experţii le dau pe rând la o parte pentru a-şi exemplifica anumite momente ale propriilor naraţiuni. Acestea, dublate de sunet şi de imaginile filmate, recompun traseele fiecăruia dintre ei, sporind intensitatea cu care este spusă şi receptată povestea.
Florian Malzacher, în eseul său despre Rimini Protokoll inclus în volumul Dramaturgy of the Real on the World Stage, coordonat de Carol Martin, se referă la tipul de spectacol practicat de către trupa alcătuită din Helgard Haug, Stefan Kaegi şi Daniel Wetzel, folosind denumirea de "scripted realities" ("realităţi organizate sub formă de scenariu"), o sintagmă care se potriveşte de minune demersurilor celor trei. Pornind chiar de la cei pe care echipa Rimini Protokoll îi numeşte "experţi", înţelegem felul în care e conceput fiecare spectacol în parte: aceia care au lucruri importante de spus despre un anumit subiect sau se pricep într-un anumit domeniu sunt cooptaţi pentru diverse producţii. Aici, strict în acest caz, este vorba de oameni care au avut de suferit sau şi-au văzut vieţile schimbate radical pentru simplul fapt că trăiau în Kazahstan, dar erau de etnie germană (unii ascundeau acest lucru, ca în cazul şoferului pasionat de cor, care vorbea germana doar acasă, unde i se spunea Heinrich, niciodată în societate, unde numele lui rusesc era Andrei; sau, de pildă, femeia care a trăit o bună parte a vieţii ei în Baikonur, urmărind rachetele lansate în spaţiu de la distanţă relativ mică de blocul unde familia îşi avea apartamentul, nu a vorbit niciodată limba germană în familie, dar, emigrând în Germania, a învăţat-o acolo, adult fiind).
Tot ceea ce au de spus experţii este foarte organizat, materialul este atent redactat şi se supune unei dramaturgii care nu lasă nimic la întâmplare, structurându-se în aşa fel, încât realitatea (realităţile) să se reflecte cât mai bine în poveste. Este fascinant (nu numai în acest spectacol) felul în care experţii îşi livrează la public propriile realităţi reorganizate dramaturgic, modul uneori ezitant în care rostesc un text scris pornindu-se de la experienţele personale ale fiecăruia din ei. De multe ori, concentrarea experţilor şi atenţia lor de a nu lăsa ceva nespus se convertesc într-o teatralitate stângace care conferă şi mai multă autenticitate întregului demers, pentru că ceea ce ajunge a fi spus de pe scenă publicului este rezultatul experienţelor trăite direct şi apoi împărtăşite. Unii dintre ei ajung până la a face confesiuni privitorilor, alţii sunt pur şi simplu neutri, dar tot acest proces este unul controlat şi direcţionat în aşa fel, încât ceea ce prezintă ei să aibă relevanţă, ritm şi să problematizeze în mod neechivoc.
Extrem de impresionant prin simplitatea lui, cu instrumentele la vedere, pornind de la filtrarea realului prin teatral şi apoi parcurgând din nou drumul invers pentru maximum de efect, într-un cadru în care sunt puse în lumină realităţile individuale, Probă de sol Kazahstan / Bodenprobe Kasachstan este un proiect din 2011 al Rimini Apparat, produs de Hebbel am Ufer, Berlin, care vorbeşte despre identitate şi înstrăinare. Finalul este unul pe cât de simplu, pe atât de percutant. Şoferul pasionat de cor, ajuns la o vârstă venerabilă, după ce pe parcursul a aproape două ore şi-a rememorat întreaga viaţă, pune punctul final pe i şi îi ia la rând pe toţi factorii politici de decizie care i-au influenţat viaţa şi din cauza cărora a fost purtat, fără voia lui, din Germania în Rusia şi din Rusia în Kazahstan: Hitler, Stalin, Hruşciov, Gorbaciov, Nazarbayev, Kohl - fiecare dintre ei fiind reprezentaţi de câte un buştean pe care el îl crapă cu sete, cu securea, pentru a-şi feri familia de gerul iernii. Abia la final, după ce istoria a fost făcută praf, aflăm că focul în sobă şi-l face, de fapt, cu combustibilul rămas din ultima cursă cu cisterna. În casă e, aşadar, cald, chiar dacă vântul istoriei e unul îngrozitor de rece.
Spectacol prezentat în cadrul Eurothalia 2016, Timişoara
Selecţioner: Andreea Andrei
Fotografii de Ovidiu Zimcea
Spectacolul, vorbit în germană şi rusă, poate fi urmărit integral aici.
Descarcă programul Eurothalia, 2016 aici..