În ultima duminică din octombrie 2016 am ţinut să ajung la concertul de muzică simfonică nouă (contemporană), parte a Festivalului de Muzică Nouă Intrada (cu tema "Din şi spre viaţă"), aflat la ediţia a treia. Sala Capitol a Filarmonicii Banatul a fost - de astă dată, pentru că în zilele obişnuite de concert e adesea plină şi arhiplină - aproape goală. Am ascultat muzici de Octavian Nemescu, Cornelia Tăutu, Jean Pascal Chaigne, Doina Rotaru, Ivana Stefanovič, Laura Manolache interpretate de Sorin Petrescu (pian), Doru Roman (percuţie), Ionuţ Ştefănescu (flaut), Alexandra Guţu (violoncel), Vlad Faur (trombon).
Ce m-a surprins, recunosc, a fost prezenţa pe scenă, alături de muzicieni, a unui preot ortodox pe post de raisonneur, de comentator sfătos. Astfel, într-una din pauze, tălmăcea meticulos pericopa evanghelică din ziua în curs (mai exact, la Duminica săracului Lazăr şi a bolnavului nemilostiv). Am înţeles că a fost chemat să-l înlocuiască pe Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, Î.P.S. Ioan Selejan. Toate bune şi frumoase, a fost un "concert cu morală", în care ni se tot repeta că viaţa e minunată şi merită trăită. Involuntar mi-am amintit de Vagabondul jucat de Charlie Chaplin în Luminile oraşului, când îl tot îmbărbăta pe milionarul deprimat şi cu tendinţe suicidale, amintindu-i că "mâine păsărelele vor cânta din nou" şi încurajându-l să ia viaţa în piept. Şi preotul din Jurnalul unui preot de ţară (filmul lui Robert Bresson după Georges Bernanos) spunea, la sfârşit, "Totul e har!", însă contextul era altul. Şi "contextul dă textul" (Constantin Noica). Cred însă că muzica instrumentală (şi, în general, viaţa şi morala unei experienţe artistice) poate fi descoperită şi singură, fără intermediari şi fără moralizări. În plus, muzica instrumentală (fără cuvinte) - atunci când e muzică - tocmai de aceea place: pentru că lasă ascultătorul să-şi proiecteze propria poveste, propria lui stare. Nu cred că are nevoie de "cârja" unei paradigme epice sau religioase - nici măcar din Sfânta Scriptură - pentru a fi desluşită, înţeleasă, iubită. La un moment dat, amfitrionul în sutană a invitat publicul să ţină un moment de reculegere pentru martirii Revoluţiei 1989 şi - surpriză! - pentru victimele incendiului din clubul bucureştean "Colectiv", din 2015. De ce surpriză? Pentru că alţi purtători de sutane din BOR (inclusiv ieromonahi titraţi în filosofie şi filologie) nu s-au sfiit să înfiereze cu "sfântă mânie" - atunci, la început de noiembrie 2015, şi de atunci până acum - pe cei care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să caute ritmurile alea "sataniste" (muzica rock, nu-i aşa, e "satanistă") şi să adauge că au primit ceea ce au căutat la acel Halloween party (din ziua concertului): moartea[1]. Mă întreb însă dacă muzica este relevantă pentru publicul meloman doar atunci când e "tălmăcită" printr-o grilă bisericească, ortodoxă. Dar câţi din spectatorii care, săptămânal, umplu sălile Filarmonicii Banatul sunt şi fervenţi enoriaşi ai vreunei parohii ortodoxe? Întrebarea este retorică. Iar dacă cei mai mulţi nu sunt, ce rost avea, în economia spectacolului, dreptcredinciosul personaj raisonneur? Şi chiar dacă ar fi, ceea ce s-a întâmplat la Capitol în ultima duminică din octombrie 2016 ţine de artă (iar nu de politică) şi se adresează celor care iubesc muzica (inclusiv muzica simfonică modernă, contemporană), chiar atunci (sau mai ales atunci) când nu este însoţită de comentarii moralizatoare adiţionale despre cât de minunată este viaţă şi cât de bun este Dumnezeu. Asta, eventual, e o stare (de iluminare, de lămurire, de nesfârşită bucurie) pe care muzica - în chip tainic, de necuprins în cuvinte - o poate trezi în conştiinţa celor care o ascultă. Sau, cine ştie, poate sunt eu prea sensibil. Poate că, pentru cei mai mulţi, nu e de ajuns imaginea pe care - un poem, o carte, un tablou, o muzică, un film - o creează în mintea acultătorului / cititorului / privitorului. Poate că sunt destui care au nevoie de "tălmăciri" clare şi precise (şi musai explicit-pozitive) ale cărţilor, muzicilor, filmelor. În ceea ce mă priveşte, recunosc: prefer arta fără explicarea ei moralizatoare. Ea, arta (când e artă, iar nu instrument de propagandă), e o taină ce aşteaptă să fie cercetată şi poate - singură, fără explicitări - să dea un tonus bun şi să reactiveze bucuria de a trăi a celor care cu adevărat caută frumosul şi adevărul.
În ultima zi din octombrie 2016 (luni, 31), Aula BCUT a găzduit un recital extraordinar de pian (Cosmin Gavrilă, care a interpretat Două miniaturi de Remus Georgescu, Für Alina de Arvo Pärt, Colind sur le nom de Haydn de Dana Probst) şi acordeon (Pascal Contet).
Marţi, 1 noiembrie 2016, în sala de concerte a Colegiului Naţional de Artă "Ion Vidu" din Timişoara, am participat la un concert cu corul de copii al sus-pomenitului Colegiu (dirijor: Maria Gyuris, la vibrafon: Ovidiu Andriş), interpretând lucrări de Terenyi Ede (Aleluja), Javier Busto (Bustapi), Gabriel Almasi (Sospira). Corul, alcătuit integral din fete, a avut în sală o asiduă galerie formată din câţiva "frumoşi adolescenţi" care, "chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi / au în schimb ceva ce nimeni n-are / incandescent tărâmul de candoare" (Lucian Avramescu). Partea a doua, cu o sală din ce în ce mai goală (corul de fete plecase de pe scenă), a fost rezervată unor recitaluri: Mihai Ungureanu, Adriana Dogariu, Sorin Petrescu - pian, Diana Moş - vioară, Radu Ţaga - fagot, Marko Ristic - acordeon, Cosmin Borlovan - tenor, Camelia Fornwald-Docea - mezzosoprană. S-au cântat lucrări de Nicolae Brânduş (Glose), Ştefan Niculescu (Echos II), Dan Dediu (Bestiare), Remus Georgescu (Argonautica, În amurg), Laura Mânzat (Arbor - Cavatină pentru fagot şi acordeon), Gordon Jacob Partita pentru fagot solo), Darie Nemeş Bota (Fabulă pentru pian, acordeon şi tenor pe versuri de Urmuz, unul din precursorii tragediei limbajului").
Miercuri, 2 noiembrie 2016, în sala Orpheum a Facultăţii de Muzică a avut loc un recital de familii de muzicieni. Manuela Iana-Mihăilescu (pian) şi Dragoş Mihăilescu (pian) au deschis programul cu Scene dintr-o căsnicie de James Hartway, după care Gabriela Petrila (vioară) şi Lucian Petrila (vioară) au interpretat La vie en deux de Lucian Meţianu - compozitor român stabilit la mijlocul anilor '80 în Elveţia, cunoscut şi pentru muzicile sale de filme (Cursa, Ediţie specială, Casa dintre cîmpuri, Duios Anastasia trecea, Ochi de urs, Fructe de pădure). Adriana Dogariu (pian) şi Sorin Dogariu (pian) au cântat Chambers & Attics de Doron Kaufman şi Jocuri de Gyorgy Kurtag. Bianca Manoleanu (soprană) şi Remus Manoleanu (pian) au interpretat diverse lucrări de Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Aurel Stroe, Adrian Pop ş.a.. La final, Gabriela Petrila şi Lucian Petrila au interpretat Moz-art pentru două viori, o glumă muzicală de Alfred Schnittke, compozitor pe care l-am descoperit în filmul Înălţarea ("Ursul de Aur", Berlin, 1977) de Larisa Şepitko.
Joi, 3 noiembrie 2016, în sala de la Capitol am prins doar o parte din program: Streams of Life pentru ansamblu de percuţie şi - la synthesizer - compozitorul: Doron Kaufman; Visul dragonului de Carmen Maria Cârneci (Dorin Cuibariu - clarinet bas), La vie en dose (Morphogenèse catastrophique - Aurel Stroe in memoriam) de Andrei Tănăsescu. Interpreţi: Ansamblul Percutissimo, condus de Doru Roman, şi Ansamblul Volte. Apoi, la Biserica Piaristă Romano-Catolică, am ascultat un straniu Requiem ... ad Vitam Aeternam de Cain Katsumi Yokoyama (Barrie Webb - trombon).
În fine, în ultima seară a Festivalului, invitaţi au fost: Diane Hunger (saxofon), Sorin petrescu (pian), Doru Roman (percuţie, wave drum). S-a cântat: Bruno Strobl (Ülapp), Kalevi Aho (Concert pentru saxofon şi orchestră), Adrian Iorgulescu (Kaleidoscope), Violeta Dinescu (Lebenszeiten). Înainte de ultima piesă (Percutrance pentru percuţie şi orchestră de Gabriel Mălăncioiu), pianistul Sorin Petrescu, unul din principalii organizatori ai Festivalului, şi-a îngăduit un moment de sinceritate. Cuvântul său - rostit oarecum în fugă, într-o scurtă pauză când pe scenă se făcea arangamentul instrumentelor pentru lucrarea care avea să încheie programul - este un comentariu la adresa unei stări de fapt: ce mai înseamnă pentru melomani şi, stricto sensu, pentru melomanii din Timişoara, muzica nouă, contemporană? Nu cumva însăşi ideea de "capitală culturală europeană" (titlu pe care Timişoara l-a câştigat pentru anul 2012) riscă să devină o formă fără fond, în aceste condiţii? Implicaţia intervenţiei sale era clară: repertoriul muzicii noi, asemenea muzicii de cameră, se adresează mai degrabă unui public restrâns, de nişă. Publicul Filarmonicii vrea altceva. Altele sunt muzicile care gâdilă urechile spectatorilor ce vin la concerte: clasicii, chiar preclasicii, piesele consacrate, "plăcute", "melodioase", "romantice" dacă se poate. Ceea ce ţine de experiment, de compoziţii care transmit nu atât o stare de wellness, cât un concept, o viziune - filosofică - asupra vieţii, este întâmpinat cu rezerve. Şi cu săli aproape goale. Dar sălile Filarmonicii ar fi la fel de goale, spune Sorin Petrescu, şi la un Festival Enescu alcătuit exclusiv din lucrările marelui compozitor român cu care mulţi se mândresc, dar prea puţin îl cunosc, îl cercetează, îl ascultă. Pentru că n-a compus doar Rapsodiile inspirate din motive populare. Sorin Petrescu l-a citat apoi pe George Enescu, care spunea că un popor care nu-şi valorifică talentele (nu doar muzicale), va ajunge o colonie. Şi aici îmi răsună, o dată mai mult, întrebarea retorică din Streams of Life, lucrarea lui Doron Kaufman prezentată în primă audiţie absolută pe scena de la Capitol: "Are you awake?" ("V-aţi trezit?") ...
[1] Î.P.S. Ioan Selejan a fost unul din primii ierarhi care, încă din 31 ortombrie 2015, făcându-şi mea culpa, a spus: "Nouă nu ne este dat a-i judeca pe acei tineri. Pe noi, cei care suntem părinţii lor, ar trebui să ne judecăm pentru a vedea dacă am făcut tot ce este posibil pentru ca ei să nu îşi petreacă timpul într-o asemenea locaţie. ... Eu nu îi învinuiesc pe ei, ci mă învinuiesc pe mine pentru că eu sunt acela care nu i-am luat întotdeauna de mână să îi duc pe calea Raiului".