Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Anomalisa

Vocea ta - Anomalisa


Cristina Zaharia

Port.ro, noiembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Au trecut 16 ani de când regizorul Charlie Kaufman câştiga BAFTA în anul 2000 pentru Cel Mai Bun Scenariu Original cu Being John Malkovich. Filmul, cu o idee ciudată, originală şi total neaşteptată, de un tip aparte de umor, intra în conştiinţa publicului de toate vârstele şi gusturile. Desigur, după nominalizări la Globul de Aur şi Oscarul din 2000.
 
Şi tânărul regizor a dovedit că abia urcase pe scara afirmării. Căci numai trei ani mai târziu, dădea iar lovitura. Adaptation îi aducea fix aceleaşi premii, cu mica deosebire că acum scenariul era adaptat. Exact ca prima oară, el dovedea o ştiinţă, o artă de a-şi alcătui optim distribuţia şi de a avea curajul de a apela la actori pe care nu i-ai fi văzut în asemenea partituri. Cameron Diaz urâţită în primul, marea Meryl Streep în al doilea, în posturi romantic-erotice - memorabile.
 
Mereu interesat de puterea şi mişcarea emoţiilor, de felul cum străbat individul pentru a izbucni afară. Cu o morală pozitivă. Şi toate acestea în scene cu detalii psihologice mereu încântătoare, profunde, emoţionante.
 
Însă, probabil, pe acest regizor toată lumea îl cunoaşte mai cu seamă de la excepţionalul SF Eternal Sunshine of the Spotless Mind al lui Michel Gondry, cu care intră iar în posesia premiului european BAFTA, ca de obicei, plus nominalizarea la Glob de Aur, exact ca în anii trecuţi. Cu diferenţa notabilă că de data aceasta este recompensat şi cu Oscarul pentru Cel Mai Bun Scenariu Original. Şi, la fel, o actriţă, Kate Winslet, dezlănţuită şi energică, vivace şi plăcută în fiecare cadru, şi altfel decât o ştim.
 
Nu poţi să spui că este un scenarist sau un regizor numai al femeilor însă. Pentru că, în egală măsură, el ştie să scoată firescul şi umorul din reacţii banale cu fler de fin observator şi din actorii cu care lucrează. John Cusack, Nicolas Cage şi, mai ales, mai ales Chris Cooper, Sam Rockwell ori George Clooney în Confessions of a Dangerous Mind, Jim Carrey - actori pe care îi descoperi, la care te uiţi parcă acum prima dată, cei care se scufundă în rolurile, replicile gândite de el.
 
Şi iată-l pe cineastul american aducând în 2015 un lungmetraj nou, şi el altfel decât tot ce e în jur, ca tip de poveste, ca mod de narare şi fel de prezentare. Pentru prima dată, Kaufman se încumetă la un film de animaţie, o poveste cu păpuşi. Iar pentru realizarea cu adevărat de excepţie a primit nominalizare la Leul de Aur la Veneţia şi tot aici Marele Premiu al Juriului. Şi a intrat la nominalizări la Globul de Aur şi Oscar pentru Cea Mai Bună Animaţie la debutul lui 2016.
 
Încă de la început, de la zgomotul acela de fond, de la amestecul de voci neinteligibile, ştii că vei avea parte de ceva deosebit. Povestea este realistă, un bărbat de vârsta a doua vine cu avionul în alt oraş ca să ţină o conferinţă. Este călătoria lui, a acestui Michael ursuz şi plictisit, cel care a cunoscut deja succesul cu cartea sa, aşa cum vom afla pe parcurs. Şi nici nu trece mult timp ca să înţelegi că filmul acesta este mai mult decât o vizită şi o cazare la hotel. Este o călătorie interioară în primul rând şi asta te ţine atent. Ca şi discuţiile calme, cadrele statice, scenele cu acea rutină zilnică pe care să o recunoască toată lumea.
 
Păpuşile sunt filmate în întregime şi cadru cu cadru, îmbrăcate elegant, cu feţe mobile care să exprime gamă largă de emoţii. Şi chiar dacă "merg" puţin ciudat, aduse de spate, intri rapid în convenţie şi - ceea ce este cel mai frumos - uiţi că sunt păpuşele animate. Povestea filmului te prinde ca orice altă peliculă cu actori.
 
Feţele au tăieturi robotice de jur-împrejur şi aştepţi să descifrezi de ce. Veţi afla, iar scena este puternică, onirică, de thriller SF.
 
Chiar după ce ai intrat în convenţia poveştii, încă te miră detalii. Vocile, de exemplu. Vocea bărbătească care apare la toate femeile, la angajaţii hotelului, la soţia eroului (inclusiv la filmul alb-negru de la tv, da, desigur, tot cu păpuşi). Iar găselniţa asta, ca şi momentele de tăcere, singurătatea aceea depresivă a camerelor de hotel, adaugă filmului tristeţe, emoţie, plus de bizar. Abia dincolo de jumătatea filmului înţelegi de ce a ales aşa regizorul, de ce vocea este atât de importantă.
 
Este o călătorie pe firul amintirilor, în căutarea iubirilor pierdute din trecut. O călătorie despre încercarea de a afla cum este să fii fericit.
 
Aria din Lakme, cântată aşa, aproape jazzy, replicile rostite alb, camera care se apropie "să vadă" sau stă cuminte să-i asculte, pregătesc toate un moment de graţie. O întâlnire de dragoste în camera mică de hotel, gesturi delicate şi vechi de când lumea. "Vocea ta e magică!" şi tu, ca privitor, eşti perfect de acord. Girls Just Want to Have Fun nu a sunat vreodată cover aşa de frumos. "Vreau să fiu persona care merge în lumina soarelui". Scena de dragoste - "Keep talking!" este una dintre cele mai frumoase văzute în ultimul timp pe ecran. Atunci aflăm şi semnificaţia titlului filmului. O poezie de scenă. Şi un final, nu de basm, ci de foarte "ca-n viaţă".

Filmul a fost prezentat în festivaluri la noi şi acum, iată, intră şi în programele tv, graţie Cinemax. Nu rataţi!



 Toate articolele despre Anomalisa


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer