Homo homini lupus - Shakespeare, Sonnet 66 la Teatrul Maghiar din Timişoara

Când am văzut Opera cerşetorilor la Teatrul Maghiar din Timişoara (regia Kokan Mladenović - Serbia, o adaptare free style după textul omonim de John Gray şi după teme din Opera de trei parale de Bertold Brecht, cu premiera în aprilie 2015), aveam senzaţia că asist la cel dintâi musical tragic din istoria cinematografului - Cabaret-ul lui Bob Fosse. Versurile cântecelor, semnate de regizor - "Ţara se destramă, dar şi sufletul ni-l pradă / Foame îndură săracul, aşa se-ngraşă bogatul. / Nu-i la modă-nţelepciunea, îşi croieşte drum prostia. / Altă lege nu-i în ţară, doar curvărie şi cerşeală. / Minţile se tulbură, depravarea triumfă. / Vor să ne facă să credem că trăim ca-ntr-un rai, / dar noi ştim că totul nu-i decât un mare cuplărai! ş.a.m.d" - m-au dus cu gândul la Sonetul 66 de Shakespeare.


Doi ani mai târziu, succesul montării l-a readus pe Mladenović împreună cu echipa sa din Serbia (coregraf: Andreja Kulešević; compozitor: Irena Popović; dramaturgia: Góli Kornélia; decor: Marija Kalabić; costume: Tatjana Radišić; asistent regie: Szerda Zsófia) la TM-T cu proiectul Shakespeare, Sonnet 66. Noul spectacol, bazat pe gesturi, mişcare şi muzică, valorifică - pe parcursul a 66 minute (a căror scurgere este redată prin numărătoarea inversă de pe un ecran electronic gândit ca parte din decor) - fiecare vers al cunoscutului sonet shakespearian pe care, cinic, îl recita şi guvernatorul despot din Căinţa lui Tenghiz Abuladze. Atmosfera - exuberantă, însă extazul nu e tulbure - surprinde metamorfoza omului Uniunii Europene într-o caricatură a speciei.


Musicalul tragic imaginat de Mladenović înregistrează "triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist" (Nicolae Steinhardt) şi - prin sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?) - compune un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului XXI: "Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate." O lume în regim de mobilizare, în care bandiţii au devenit stăpâni, iar cei cuminţi, proşti. O lume prin care trec alţi Romeo şi Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până şi aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supravieţui - trebuie să poarte măşti de gaze.


Coşmarul, în curs de înfăptuire la sfârşitul secolului XX, se desfăşoară sub ochii noştri la scară planetară. Unul din semnele decorului de pe scenă este chiar planiglobul. Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei: "Oricâte realizări ştiinţifice şi tehnice am avut, am rămas şi, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleaşi fiare care-şi devorează semenii." La final, după nenumărate răstigniri şi schingiuri (la un moment dat mi-am amintit de tulburătorul şi provocatorul spectacol ...au pus cătuşe florilor, cea dintâi montare în România a lui Alexander Hausvater, la Teatrul Odeon din Bucureşti, în 1993), glasul neauzit al regizorului-poet, asemenea mag-ului Prospero, pare să desfacă morminte, să trezească morţii şi - prin puterea artei sale - să îi trimită în lume, pentru a vesti versurile shakespeariene ca un îndreptar: