Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Casa cu pisici

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Casa cu pisici sau cum mi-am întins rimelul în seara asta pe toată faţa


Alexandra Dinu

ianuarie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mi se întâmplă foarte rar să asist la o scenă care să mă emoţioneze atât de puternic încât să încep să plâng: o fiică îşi ţine mama în braţe, o mângâie, o linişteşte, spunându-i o poveste despre o eroină, dintr-un trecut nu foarte îndepărtat.

Elena (Emilia Dobrin), Mara (Andreea Grămoşteanu) şi Alexa (Ilinca Manolache), fiica Elenei. Toate trei îşi dau întâlnire într-o casă cu oglinzi, unde încap şi cinci pisici împăiate. Dintre ele Aramis şi Belzebut se remarcă fără doar şi poate. Belzebut are o istorie tragică, dar în cei patru ani de existenţă, a adus multă iubire. Aramis în schimb şochează prin postura sa, mai ceva ca un muschetar.

Pe tot parcursul piesei, Elena este plină de graţie, dansează şi gesticulează pentru o audienţă ce apare doar în ochii ei, pe alocuri se admiră în oglindă, iar reflexia sa reprezintă certitudinea unui mare potenţial artistic ce nu a fost exploatat. Din mizeria realităţii evadează doar dacă îşi toarnă câte puţin în pahar sau ia câte o pastilă. Fumează zilnic şi mereu găseşte câte o scuză prin Oscar Wilde, ca Mara să îi dea tutunul mult dorit: "O ţigară este genul perfect de plăcere perfectă, este delicioasă şi te lasă nesatisfăcut, ce vrei mai mult?"

Mara stă de cinci ani în casă cu ea şi are grijă de Crina - o bunică la fel de singură ca celelalte femei din piesă, o fiinţă care şi-a transformat plânsul într-un oftat permanent. Dacă ar fi apărut pe scenă, probabil că am fi văzut cum arată un om căruia suferinţa i se citeşte în oase şi privire. Mara emană bunătate şi simplitate. Mara îşi doreşte să fie mândră de copilul ei şi se luptă cu dorul în fiecare moment al existenţei sale.

Alexa a plecat de acasă acum cinci ani şi şi-a lăsat mama singură, pentru că se simţea sufocată, dar s-a întors acasă. Este un copil plănuit la un pahar de vin, iar dispariţia ei seamănă cu dispariţia tatălui, doar că a lui a fost programată. Explicaţia acestei dispariţii este emoţionantă, fiind povestită Marei de către Alexa: tatăl Alexei a fost cel mai bun prieten al Elenei. Elena îşi dorea un copil, iar tatăl Alexei era căsătorit cu altă femeie, cu care nu avea copii. Prin acceptul a trei persoane, Alexa s-a născut, iar tatăl ei a dispărut din viaţa ei şi a Elenei, întorcându-se, programat, la soţia sa.

Povestea este simplă şi în acelaşi timp atât de actuală, o generaţie - fiica - care se pierde de o altă generaţie - mama - şi caută să construiască un pod, astfel încât să nu se piardă definitiv. Mama îşi doreşte pentru fiica sa ceea ce ea nu a putut să fie, pentru că în familia asta toţi au fost talentaţi, iar fiica îşi doreşte să fie înţeleasă şi acceptată de mamă, aşa cum este. Dialogul emană suferinţa moştenită de la o generaţie la cealaltă, secrete, decizii gri şi solitudine. În plan secund e povestea Marei, o fiică ce provine dintr-o familie cu un tată violent şi alcoolic. Mama Marei a luat-o pe ea şi pe fratele ei, fugind în alt oraş pentru a scăpa de mâna grea a tatălui. Mara şi-a dobândit curajul şi bunătatea de la mama sa.

Eu văd personalitatea unui om ca pe un cub, iar faţetele sale sunt roluri jucate pe parcursul existenţei: tată / mamă, fiu / fiică, soţ / soţie, victimă, salvator, călău. Piesa în sine prezintă câteva roluri marcante, personajele devin faţete ale aceluiaşi cub şi realizezi, pe parcursul spectacolului, că tot ce facem, facem din dragoste, fără a ne da seama de rănile pe care le putem cauza.

Am ieşit de acolo cu un dor nebun să o sun pe mama. Fiecare dintre noi cărăm răni ale trecutului, fiecare căutăm să facem pace cu noi înşine şi să iertăm, ca mai apoi să fim liniştiţi. Ne confruntăm cu doze mici din cotidianul firesc al socialului, ca la sfârşitul zilei să ne punem în pat şi să rămânem tot cu noi înşine.

Casa cu pisici reprezintă ancorele noastre, la care nu vrem sau poate nu ştim să renunţăm, un muzeu sufletesc în care încarcerăm toate emoţiile, amintirile şi visele spulberate, reprezintă trecutul în care trăim, fără să vedem că ţine de noi să schimbăm lumea în care existăm. Şi uite aşa recurgem la vicii, căci ele devin plăceri perfecte şi căi de evadare.




 Toate articolele despre Casa cu pisici


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alexandra Dinu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer