Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  6,9 pe scara Richter

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Plăcile tectonice ale fricii - 6,9 pe scara Richter


Anca Mureşan

ianuarie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Este periculos să te apleci pe fereastră când călătoreşti cu trenul, însă poate fi şi mai periculos să te muţi într-un bloc cu bulină roşie din Bucureşti. Dar când te cheamă Nae Caranfil, îţi asumi riscuri.

La 23 de ani de la E pericoloso sporgersi (dacă ar fi fost 13, ziceam că e noroc curat), şi după alte cinci titluri care l-au impus definitiv ca unul dintre cei mai buni cineaşti de la noi, regizorul Nae Caranfil vine să ne zgândărească fricile, temerile, anxietăţile. Că ne place sau nu, toţi le avem, într-o doză mai mică sau mai mare.

Frica de cutremur, frica de eşec în cuplu şi frica de confruntare cu un tată apărut din senin. De parcă una dintre ele nu era de ajuns, pe toate trei le experimentăm în 6,9 pe scara Richter. Este o triadă a spaimelor jucată în cheie comică de trei personaje: Tony, Kitty, Daddy. Până şi numele lor te fac să zâmbeşti. Dar asta nu înseamnă că nu merită luaţi în serios. Ba dimpotrivă. Pe post de Orfeu modern, îl cunoaştem pe Tony (Laurenţiu Brănescu), un actor îngrozit de ideea că vine cutremurul "cel mare". Euridice, adică Kitty (Maria Obretin), este soţia lui, speriată de fantoma trădării în amor (veţi zâmbi şi la auzul numelui presupusei amante: Cătălina Zdreanţă), geloasă, depresivă, isterică şi, colac peste pupăză, obsedată de feng-shui. Pentru orice regizor şi scenarist "normal", subiectul crizei dintre cei doi şi problemele din cuplu ar fi fost de ajuns să dea greutate unui film. Dar nu, încă de la debutul din 1993, Nae Caranfil a demonstrat că nu îi place să fie facil sau previzibil. E ca un copil răzgâiat care ştie că poate cere mai mult şi va primi mai mult. În 6,9 pe scara Richter, Caranfil demonstrează din nou că îi place cinema-ul spectacol. Exagerează, plusează, exacerbează dacă e cazul. Mai introduce în schemă un element pentru a amplifica tragi-comedia: tatăl risipitor (Teodor Corban) cu tâmple cărunte şi care joacă rolul unui crai seducător ce dă buzna în viaţa fiului său. Total inadecvat, deplasat, comic, pare că nici nu realizează cu câtă naturaleţe face ţăndări edificiul fragil al existenţei lui Tony.

Sunt cutremure detectabile în viaţa personală a celor trei, niciunul nu se simte bine în pielea lui, toţi au dificultăţi în acceptarea realităţii, fiecare se teme de câte ceva. Un bau-bau numit la modul abstract în cărţile de filosofie cu termeni precum: eşec, ratare, îmbătrânire, moarte.

Acesta este momentul în care intervine geniul lui Nae Caranfil. În loc să plângă, să se vaiete, să moralizeze sau să arate cu degetul, Nae Caranfil se joacă. Spune poveşti. Iar pentru a-şi atinge scopul de a ajunge la mintea şi sufletul spectatorului, scoate la bătaie artileria grea. Râde, cântă şi dansează. Face comedie realistă, şi nu dramă, pe care o condimentează cu accente de musical, semnând el însuşi muzica şi versurile. Actorii sunt minunat aleşi, dialogurile spumoase, umorul savuros.

S-a tot spus în ultimii ani că filmele lui Nae Caranfil sunt altceva, că în vreme ce mulţi cineaşti români reîncălzesc mereu tematica socială, el îşi reciclează doar propriile obsesii şi merge imperturbabil pe drumul lui. O confirmă cu 6,9 grade pe scara Richter. La fel cum a făcut-o în cele şase filme pe care le-a realizat până acum, rămâne fidel unui alt fel de cinema, acela în care pe primul loc este povestea.




 Toate articolele despre 6,9 pe scara Richter


0 comentarii

Spacer Spacer