Aceşti îngeri trişti - A Végjáték / Ultima mutare

În aceeaşi zi în care - la un matineu - am revăzut într-o sală de mall animaţia americană Sing / Hai să cântăm! aveam să descopăr, la Teatrul Maghiar din Timişoara, A Végjáték / Ultima mutare - un spectacol strâns pe aceeaşi idee: agonia teatrului. Dacă blockbuster-ul produs de studiourile Universal & Illumination lasă loc pentru speranţă (printr-o intervenţie gen deus ex machina), piesa regizată de Kocsárdi Levente (cu trimiteri la operele lui William Shakespeare, William Saroyan, Friedrich Schiller, Eugen Ionesco ş.a.) oferă o perspectivă amară (şi radicală) asupra condiţiei teatrului şi actorului.


Doi actori (Regele şi Regina) îşi găsesc adăpost în clădirea teatrului ce fusese închis cu zece ani în urmă. Scena părăsită este, pentru ei, un templu foarte asemenea Zonei din Stalker / Călăuza. Precum Călăuza tarkovskiană, doar acolo îşi află izvorul vieţii, raţiunea de a trăi. Li se alătură Ducele (un fost boxer) şi Fata (o fostă muncitoare într-o fabrică). Amândoi sunt, treptat, iniţiaţi în polifonia teatrului de cei doi actori rămaşi fără casă şi fără job. Toate discuţiile lor converg în jurul vieţii pe care n-au trăit-o, a iubirii pe care nu au cunoscut-o.


Lumea pare să nu mai aibă nevoie de teatru. Clădirea care, cândva, fusese lăcaş de cultură, urmează să fie distrusă (alături de alte câteva clădiri vechi din preajmă) pentru ca, în spaţiul rămas liber, să se construiască un modern centru comercial. Zona din Călăuza era considerată periculoasă de către adepţii gândirii moderne, utilitariste - Camera Dorinţelor putea atrage oameni periculoşi care ar fi putut periclita însăşi soarta omenirii; de aceea Profesorul îi pregătise o bombă de câteva kilotone, pe care însă - în urma pledoariei Călăuzei pentru acest "spaţiu taboric" - nu o va mai detona. Zona din A Végjáték / Ultima mutare nu este periculoasă, ci doar inutilă. Spaţiul ei nu constituie o ameninţare pentru oameni, ci un excelent teren de investiţie pentru comercianţi. Îl apără, cu preţul vieţii, nu un "nebun întru Hristos" (ca în filmul lui Tarkovski), ci cvartetul de "îngeri trişti", fantome ale unui trecut glorios. După ce protestează zadarnic împotriva demolării teatrului, Regele moare (sau, mai exact, este omorât) pe scenă (sau pe ceea ce a mai rămas din scenă, după zece ani de la ultimul spectacol), alături de ceilalţi trei mimi. Asemenea unui spaţiu sacru, teatrul - înţeles ca instrument de transfigurare a conştiinţei omeneşti - nu piere decât o dată cu slujitorii săi.

Actorul, ca un neobosit căutător al desăvârşirii, este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu este aruncată în aer. Ca şi regele, actorul ar trebui să fie nemuritor. Şi poate că, prin credincioşia cu care slujeşte scenei şi încearcă să desluşească viaţa personajelor sale, chiar aşa e. Poem dramatic al agoniei şi morţii teatrului, A Végjáték / Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală şi, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieţii.

regia: Kocsárdi Levente;
dramaturgia: Orbán Enikő;
scenografia: Mihai Donici; coregraf: Baczó Tünde; muzica: PG Csoport - Jantyik Zsolt, Jantyik Csaba, V. Viszockij, Horányi László;
distribuţia: Regele - Horányi László, Regina - Fall Ilona, Ducele - Mátyás Zsolt Imre, Fata - Szász Enikő, Băiatul tânăr - Mihály Csongor, Meseriaşi, muncitori: Lukács Szilárd, Mátrai Lukács Sándor, Vass Richárd.
O producţie a Teatrului Maghiar "Csiky Gergely" din Timişoara, 2016.