Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Open

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre entropie şi un covor turcoaz - OPEN


Mircea Sorin Rusu

ianuarie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Open e şi nu e (doar) despre sexualitate. Adică subiectul e abordat direct şi onest, deschis (aşa cum o spune şi titlul), dar lucrurile sunt puse în discuţie cu o seriozitate îmbrăcată în mare parte în haina lejeră a umorului (să râdem despre chestiuni serioase, pentru că dacă am vorbi despre astfel de lucruri fără a fi puţin ironici, atunci ar năvăli pudorile peste noi şi nu am mai reuşi să ne concentrăm pe subiect sau ne-am simţi destul de inconfortabil), pentru ca, la un moment dat, această haină să fie dată la o parte, lăsând la vedere, descoperit şi vulnerabil, un corp aproape gol şi foarte singur, încadrat perfect de un covor turcoaz şi de un spot de lumină care se mulează perfect pe el.
 
Dar până la covor e cale lungă. George Albert Costea îşi construieşte întregul performance prin apropieri şi distanţări succesive de public, comunicând cu acesta, dar menţinând distanţa sau fentând apropierile, până aproape de momentul în care totul ar putea deveni interactiv, ceea ce imprimă de la început o anume tensiune în spectatori, ţinându-i în expectativă şi luându-şi-i drept parteneri într-un joc în care empatia e esenţială.. One-man-show-ul lui Costea este unul în care miezul, adesea prea trist sau prea plin de răni nevindecate, este îmbrăcat în straturi succesive de ludic care sunt îndepărtate unul câte unul - până ajungem la covorul turcoaz. One man-ul se sparge în mai multe voci în mai multe rânduri şi nu uită nici să facă show (un dans dinamic, în care mişcările, beat-urile şi jocurile de lumini care îl ascund şi îl dezvăluie pe performer pregătesc terenul pentru acel unul singur care va deveni mai  mulţi).

Foto: David Lila

De la bun început având premisele unei confesiuni în care sunt atrase cât mai multe categorii de oameni (mă adresez acelora care...), în multe cazuri confirmarea venind din public de fiecare dată când cineva se recunoaşte printre destinatarii specifici, jocul lui George Costea îşi restrânge în mod gradat întinderea, contractându-se imperceptibil de la general la particular. Iniţial în plină lumină, performerul se angajează într-un anume tip de socializare cu privitorii, extinzând categoriile pe care le enumeră chiar şi în afara sălii de spectacol (până la urmă, în numărul acela limitat şi destul de restrâns de persoane, e foarte posibil să nu existe reprezentanţi din fiecare categorie enumerată, dar asta nu are a face, fiecare cunoaşte pe cineva care mai cunoaşte pe cineva care mai ştie pe cineva căruia i se adresează chiar şi indirect ceea ce se enumeră în primele minute de show).
 
Mai apoi intervin microfoanele: în mod paradoxal ele apropie, dar, în acelaşi timp, impun o distanţă anume. Prin microfon vocea este mai clară, mai intensă, mai aproape. În acelaşi timp, microfonul este şi un mediator, el se interpune între emiţător şi destinatar, ba chiar îi poate modifica emiţătorului şi vocea. În cazul de faţă, microfoanelor li se dă o existenţă proprie (controlată, însă de performerul care le manevrează şi, manevrându-le, poate să le imprime/transmită şi stări sau atitudini). Ele sunt, pe rând, atât voci de reclamă pentru cluburi exclusiviste sau tematice de sex, cât şi clienţi sau potenţiali clienţi ai acestora. În repetate rânduri, pentru a fenta (din nou) distanţa impusă de microfon, performerul se adresează spectatorilor direct, între voci, prin ocheade sau zâmbete pline de subînţeles.

Foto: Roland Váczi

Dincolo de microfoane, însă, după ce ele îşi termină intervenţia, performerul se transformă în acel George care restrânge tot ce s-a întâmplat până în momentul respectiv la propria persoană şi la tot ceea ce se află în imediata sa apropiere, la spaţiul personal delimitat de covorul turcoaz, plasat în faţa unor ecrane supradimensionate care îl fac să pară încă şi mai restrâns. Acest spaţiu este unul extrem de ordonat, igienic, simetric, aparent controlat. El conţine şi  ilustrarea tendinţei lucrurilor/fiinţelor de a aluneca dinspre ordine înspre dezordine, într-o prelungire a ideilor din documentarul despre energie/entropie care rulează pe unul din ecranele din fundal. Split-screen-ul (geometric şi ordonat) se compune dintr-un documentar ştiinţific, un show de bucătăreală (Jamie Oliver) şi agitaţia de pe Fashion TV. Această agitaţie generalizată de pe ecrane contrastează puternic cu liniştea de pe covor, însă adevărata explozie, adevărata manifestare a entropiei va fi chiar acolo, odată ce lucrurile se precipită, respectiv odată ce două (sau trei) fiinţe care au traiectorii aleatorii într-un spaţiu dat intră în coliziune, interfaţa fiind internetul (acea nebuloasă ordonată în aparenta ei dezordine, a cărei logică le scapă aproape tuturor utilizatorilor săi). Cumva, în această a treia parte, se situează centrul de greutate al întregii construcţii, aici îşi găseşte ea echilibrul. Asistăm pe viu la o extrem de incomodă, căci foarte onestă şi deschisă, explorare a unui exemplu concret de interacţiune fizică care conţine şi o bună doză de neprevăzut. Asistăm, de fapt, la instaurarea acelei dezordini care derivă din corpul eliberat prin instinct. Intervenţia finală a performerului, în care abandonul nu este total din cauza temerilor în faţa necunoscutului, conjugate cu flash-uri cu portretele părinţilor sau cu taburetul pentru recitat poezii, funcţionează, în fapt, ca o operaţie pe cord deschis, spusă relativ egal, cu o anume tensiune în voce, şi de aceea cu atât mai percutantă.

 
Foto: Roland Váczi

Dincolo de orice filozofări sau interpretări pe marginea sa, spectacolul rămâne unul extrem de închegat şi cursiv, alcătuit din ritmuri diferite care îi dau o dinamică generală rezultată şi din calibrarea atentă a părţilor care îl compun. Liantul şi  motorul acestor părţi este, evident, George Albert Costea, angajat într-un joc personal şi intim, având-o parteneră de călătorie în demersul său pe Leta Popescu (alături de ei mai călătoresc Ana Cucu Popescu, Mihai Moş şi Almasi Attila, plus ousia). Lor le reuşeşte cu brio încecarea de explorare a resorturilor intime ale alterităţii sexuale, în diverse forme ale sale. Sexualitatea ca temere, sexualitatea ca povară sau ca eliberare, sexualitatea ca subiect tabu despre care se poate vorbi cu un zâmbet prin care să îţi prinzi interlocutorul captiv, sexualitatea ca exploare a lumii interioare - iată doar câteva coordonate pe care se structurează spectacolul echipei mai sus menţionate.
 
La final, ordinea se restabileşte pentru că omul poate interveni în această tendinţă naturală înspre dezordine a întregului univers şi, intervenind, poate transforma înapoi în ordine o mică parte din dezordinea generalizată. Indiferent, însă, de intervenţia omului, se pare că tendinţa generală e spre autodistrugere, pentru că nimeni nu scapă - s-ar părea - de entropie, dar fiecare se poate adapta la ea: prin iluzia recreării unei ordini tranzitorii, prin organizarea propriei vieţi, prin interacţiune cu alţii pentru a realiza transferuri cât mai eficiente de energie. Sau prin poppers.

Foto: Ruthie Be

OPEN
Cu: George Albert Costea
Regia: Leta Popescu
Dramaturg: Ana Cucu Popescu
Tehnic: Attila Almási / Sound design: Mihai Moş / Video: ousia
Producător: Asociaţia Reciproca în parteneriat cu Federaţia Fabrica de Pensule şi Asociaţia GroundFloor Group




 Toate articolele despre Open


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


Alte articole

 Mă simt foarte responsabil faţă de public jucând acest spectacol - Open la Temps d'Images, 2016, Alexandra Dima, un interviu cu George Albert Costea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer