februarie 2017

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, care a avut loc la 27 ianuarie 2017, a fost dirijat de maestrul Christian Badea şi a avut în program câteva lucrări deosebit de atractive din literatura muzicală romantică: tabloul simfonic O noapte pe muntele pleşuv de Modest Musorgski, Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 82 de Aleksandr Glazunov, solist Vlad Stănculeasa şi Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 de Piotr Ilici Ceaikovski. Concertmaistru invitat a fost violonistul David Lefèvre.
 
Acest program a stârnit interesul publicului, datorită melodicităţii aflate în prim plan. În fiecare dintre aceste opusuri ştiinţa compoziţiei face să plutească imaginile încărcate de sensuri umane măreţe. Iar trăirile artiştilor interpreţi dizolvă pur-şi-simplu distanţa în timp. Ca auditor te simţeai într-o altă epocă. Întreaga seară muzicală a strălucit prin calitatea deosebită a redării creatoare cu ajutorul sunetelor, a unor semnificaţii profunde.
 
Concertul simfonic a debutat cu lucrarea orchestrală O noapte pe muntele pleşuv compusă de Modest Musorgski, în anul 1867. Scriitorul ucrainean Nikolai Gogol (1809-1852) este autorul povestirilor fantastice Serile în cătunul de lângă Dikanka (povestite de paracliserul bisericii din Dikanka), 1832, lucrare în care se regăseşte şi Ajunul de Ivan Kupala, care a constituit sursa literară a tabloului simfonic O noapte pe muntele pleşuv, compus de Modest Musorgski [1]. Prima audiţie a avut loc la Sankt Petersburg, în 1886. După moartea compozitorului, cel care a făcut orchestraţia a fost Nikolai Rimski-Korsakov. Ca şi într-o altă compoziţie a lui Musorgski, Tablouri dintr-o expoziţie, şi în această piesă întâlnim aspectul pictural. Însă conţinutul semantic nu se rezumă doar la această ipostază. Aşa se face că însuşi compozitorul îşi caracteriza lucrarea ca pe o glumă drăcească şi păcătoasă. Anumite teme îşi trag seva din muzica lui Berlioz. Percepeam un început de Dies irae, precum în Simfonia fantastică, apoi, spre final, sunete fatidice de clopote, fac aluzie la momente funebre. Originalitatea şi frumuseţea inspiraţiei melodice acaparează de la început ascultătorul. Motive populare pline de energie transmit o stare de tonicitate. "Zugrăvite cu umor viu, diversele episoade muzicale sunt construite pe baza procedeului variaţiunilor libere a melodiilor, în spirit rapsodic." [2]
 
În sala de concerte a Ateneului Român publicul asculta cum cele patru secţiuni ale acestei muzici programatice se succedau învăluite de o veritabilă magie sonoră. Muntele Pleşuv în credinţa populară are însuşiri fantastice. El este locul de adunare şi de sfat al ielelor dezlănţuite în noaptea de Ivan Kupala [3], în jurul datei solstiţiului de vară. Primul tablou simfonic este intitulat Adunarea vrăjitoarelor. Ascultam fascinat cum pe un vârtej sonor creat de viorile prime ce învolburau o formula obsesivă - în registrul acut, într-un crescendo precum aburul ce prevesteşte o erupţie - se ivea o temă ameninţătoare într-un Allegro feroce, idee muzicală cântată de instrumentele de suflat de alamă. Sarcasmul a cuprins apoi întregul discursul. Motive cu cert iz folcloric răbufneau adesea. Aceste frânturi de melodii populare extrem de dinamice, alternau cu momente duioase, mai reduse ca amploare. Admiram coerenţa pe care dirijorul Christian Badea o imprima ansamblului orchestral, printr-o voinţă de interpretare foarte fermă, impusă cu gesturi dirijorale precise. Schimbările de atmosferă, cu înceţoşări din care izbucnea câte un fir melodic al oboiului, erau prevestite de arpegii de harpă.
 
Câtă energie interpretativă era investită mai apoi, în cele câteva minute cât durează tablourile muzicale succesive, bântuite de spirite necurate (Călătoria lui Satan; Slujba neagră şi onorurile oferite lui Satan; Sabatul vrăjitoarelor, bacanală sălbatică) !
 
Spre sfârşitul piesei, atmosfera se liniştea, parcă zorile alungau în fine răul nopţii. Flautul solo, cu un sunet aurit, împreună cu instrumentele de suflat de lemn, revărsau binele prin sunetele lor calde, vibrante şi armonioase.
 
Muzica acestei lucrări a lui Musorgski, O noapte pe muntele pleşuv, în versiunea lui Leopold Stokowski, a fost utilizată în filmul de animaţie Fantasia, ak lui Walt Disney:
 

În continuarea serii muzicale, publicul a putut asculta Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 82 de Aleksandr Glazunov, avându-l ca solist pe Vlad Stănculeasa. Concertul a fost compus în anul 1904, fiind dedicat lui Leopold Auer, violonistul care l-a şi interpretat în primă audiţie, la 15 februarie 1905, alături de Orchestra simfonică a Societăţii Muzicale Ruse din la Sankt Petersburg. Concertul are patru mişcări ce se succed fără pauză: Moderato, Andante sostenuto, Tempo I (Moderato) şi Allegro. Înaintea părţii finale este intercalată o cadenţă solistică scrisă de însuşi Glazunov, cadenţă ce conţine dificultăţi tehnice, conferite mai ales de utilizarea lanţurilor de triluri cvasi tremolo în duble coarde, precum  şi a polifoniei.
 
În interpretarea lui Vlad Stănculeasa, s-a distins aspectul de tehnicitate briliantă a acestui frumos concert, prea rar cântat pe scenă.


Sunetul acestui violonist tânăr este unul deosebit de calitativ. Printr-o rafinată tehnică de mânuire a arcuşului el ştie să pună în valoare şi să obţină un timbru de o mare dulceaţă, din instrumentul său, Sanctus Serafin (1793). Dincolo de seriozitatea în abordarea detaliilor dificilei partituri a concertului de Glazunov, glasul viorii sale avea o mare catifelare. Cantilena expusă pe coarda gravă, din debutul concertului era cântată cu o minunată cursivitate. Trecerea de la un sunet la altul se făcea printr-un fin portamento, asemenea emisiei vocale. Am remarcat felul măiestrit în care solistul conducea arcuşul pe coardă: antebraţul său drept devenea o aripă de pasăre. Şi nu era acolo doar un gest graţios ori elegant. În cadrul aceluiaşi plan de coardă, fără a intra în altă zonă, el schimba infim, unduia parcă unghiul dintre arcuş şi strună, obţinând astfel un altfel de louré, foarte subtil. Aşa cum intonaţia unei înălţimi sonore date, conţine o bandă de frecvenţe din care interpretul îşi alege un sunet cât mai expresiv, tot astfel, Vlad Stănculeasa ştie să obţină prin această mlădiere a planului de coardă, calitatea sonoră cea mai adecvată a reliefa elementele care constituie fraza muzicală.
 

Câtă simplitate şi linişte a reuşit să exprime în tema secundă a primei părţi din concert! Un arpegiu descendent al acordului de tonică din fa major, pe un şir de pătrimi urmat de o aşezare, totul cântat în tranquillo, aducea o anume nostalgie. Violonistul construia secvenţele printr-o acumulare gradată a tensiunii, înaintând spre registrul acut fără să se lase tentat a sacrifica omogenitatea timbrală proiectată iniţial. Nimic gratuit ori din dorinţa de etalare a unei străluciri pur violonistice. Fără cusur în pasajele labirintice (acel oripilant pasaj american în şaisprezecimi), Vlad Stănculeasa posedă o tehnică extrem de bine pusă la punct, ceea ce îi permite a trece cu brio zone culminante cu acorduri în fortissimo ori cantilene în sexte - duble coarde, unde tema principală se detaşează cu claritate de ţesătura acompaniamentului orchestral. În Cadenţa solistică, ideile muzicale redate căpătau o altă înfăţişare, păstrând totuşi, atmosfera romantică plină de armonie. După câteva arpegii, reprezentând o Punte spre finalul concertului, trompetele anunţau ca un semnal de vânătoare princiară o temă înflăcărată, tipic romantică, cu un contur în formă de arc de cerc şi cu o ritmică pregnantă, idee muzicală reluată în duble coarde de vioara solistă. Pasaje cu bariolaje, în care tema Refrenului de rondo se auzea sclipitor, erau cântate cu aplomb de Vlad Stănculeasa, în spiritul acestei muzici tinereşti. Flageolete cu un timbru sticlos, pizzicato executat cu degetele de la mâna stângă, în stil paganinian, toate colorau inspirata temă a acestui final, iniţiată în tonalitatea majoră omonimă. Fiecare cuplet schimba atmosfera, contrastând cu factura secţiunii anterioare atât printr-un nou tempo, cât şi printr-o modulaţie ingenioasă. Solistul trecea lin de la starea de calm - grazioso - la un uşor legănat - Quasi Allegretto - către agitaţia unei secţiuni dinamizatoare, în care spiccato-ul se combina cu velocitatea degetelor mâinii stângi, totul răbufnind către Refrenul concis, readus de orchestră. Inventivitatea melodică a lui Glazunov se aude la tot pasul. Iar vioara solistă proiectează parcă pe un ecran un dans îndrăcit. Un şir de arcuşe reluate la talon pe o linie melodică descendentă, intonată pe coarda gravă a viorii, sugerează verva mişcărilor ritmice ale corpului omenesc, având un caracter de divertisment. Vlad Stănculeasa ştie să-şi pună în valoare violonistica şi o face în scopul relevării sensurilor muzicale ale acestui concert. Un moment foarte bine realizat a fost cel în care vioara solistă imita sonorităţile unei balalaici, printr-un şir de acorduri în pizzicato, unde tema aflată în sopran făcea aluzie la motive foarte dinamice din muzica populară rusă. Coda concertului, conform tradiţiei romantice, a etalat agilitatea, strălucirea şi spiritul victorios.
 
Vlad Stănculeasa a fost aplaudat îndelung şi rechemat în numeroase rânduri la rampă. Cu fiecare apariţie scenică, în fiecare concert susţinut de acest tânăr violonist, o ştachetă imaginară a calităţii interpretării este mereu mai sus înălţată.
 
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, publicul a ascultat Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 de Piotr Ilici Ceaikovski. Compusă în anul 1877, lucrarea "reprezintă începutul schimbării radicale a gândirii componistice orchestrale ceaikovskiene, în direcţia unei personalizări şi psihologizări a discursului muzical." [4] Primele trei părţi ale simfoniei au fost compuse la Veneţia (de aici şi intenţia de a-şi intitula lucrarea Doi Lei, după statuile leilor de pe bazilica San Marco. Prima audiţie a simfoniei a avut loc la 10 februarie 1878, la Moscova. Această adevărată Simfonie a Destinului a lui Ceaikovski a fost dedicată lui Nadejda von Meck. Cele patru părţi sunt inegale ca durată. Prima mişcare, Andante sostenuto, Moderato con anima are o dimensiune echivalentă cu suma celorlalte trei părţi: 2. Andantino in modo di canzona, 3. Scherzo, Pizzicato ostinato, Allegro şi 4. Finale, Allegro con fuoco.
 
În concepţia interpretativă a dirijorului Christian Badea, motivul destinului se auzea în diverse ipostaze timbrale şi genera stări sufleteşti profunde. Reliefarea acestei arhitecturi muzicale hibride - simfonie-poem simfonic - este unul dintre atuurile sale. Secţiunea Dans movimento di valse, în care instrumentele cu coarde aveau rolul principal, a încântat prin melodicitate. Toate intervenţiile trompetelor cu semnalul lor amintind de fatalitate, aveau un tragism copleşitor, prin culoarea sunetelor emise şi încărcătura emoţională atroce. Christian Badea are arta de a modela fluxul sonor către culminaţiile fiecărei părţi, solicitând interpreţilor o mare concentrare a energiilor. În întreg Scherzo-ul, pizzicato-ul instrumentelor de coarde avea o catifelare deosebită. Orchestraţia este aici îndulcită şi de prezenţa foarte redusă a Percuţiei.
 
În finalul simfoniei, apare ca temă principală un cântec popular rusesc foarte răspândit: Pe câmp stătea un mesteacăn.
 
În comedia neagră americană What a Way to Go! / Ce cale să aleg, film din anul 1964, în regia lui de J. Lee Johnson, un pictor minor - Larry Flint (interpretat de Paul Newman) - inventează un robot care converteşte muzica simfonică în pictură pe pânză, asigurându-i un mare succes şi o mulţime de vânzări ale tablourilor astfel făcute. Nesăţios de neaşteptata glorie, pictorul sileşte şi epuizează robotul, până ce acesta îl strânge de gât. Această întâmplare nefastă se petrece tocmai când pictorul îi pretindea robotului să-i transpună pe pânză Simfonia nr. 4 de Ceaikovski.
 

Umberto Eco spunea că şi "cărţile vorbesc între ele". Îndrăznesc să afirm că şi artele îşi comunică între ele valorile create.
 
NOTE
* Fotografia tabloului Noaptea de Ivan Kupala de Boris Olshansky a fost preluată din articolul Art and Faith de la 01varvara.wordpress.com
** Fotografia violonistului Vlad Stănculeasa a fost preluată de la festivalenescu.ro
[1] wikipedia.org/wiki/St._John%27s_Eve_(short_story)
[2] Antonia Liţă: Modest Musorgski - în căutarea propriului adevăr muzical
unmb.ro/Antonia-Lita-an-I-Modest-Musorgski.pdf
[3] Noaptea de Kupala este o sărbătoare populară în preajma solstiţiului de vară (21-24 iunie), celebrată mai ales în zona slavă (Polonia, Ucraina, Bielorusia, Lituania şi Rusia), dar şi în Finlanda şi Germania. Cuvântul Kupala semnifică scăldatul, însă mai înseamnă şi a fierbe, a clocoti de dorinţă (Kupala-Cupidon). Această sărbătoare celebrează focul, apa, Soarele, Luna, recolta, fertilitatea şi iubirea. La români Drăgaica este un ritual asemănător, serbat de asemenea, în preajma solstiţiului de vară, având tot origine agrară (un grup de 5-10 fete înveşmântate în rochii albe, dansează; una dintre acestea este aleasă Drăgaică, urmând a fi îmbrăcată în mireasă şi împodobită cu o coroană de spice de grâu). (wikipedia.org/wiki/Kupala_Night)
[4] Mihai Cojocaru: Program de sală, ianuarie, Filarmonica George Enescu, stagiunea 2016-2017, pag. 9.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus