Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Deşteptarea primăverii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Delict de entuziasm - The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu & Deşteptarea primăverii


Mihai Brezeanu

februarie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu a avut premiera la Teatrul Excelsior în martie 2015. Spre ruşinea mea, l-am văzut abia în februarie 2017. Deşteptarea primăverii a avut premiera la Teatrul Mic în ianuarie 2017. Spre norocul meu, l-am văzut din prima săptămâna de existenţă.

Vorbim de peste 6 ore de teatru montat şi decorat (regia & scenografia) de Vlad Cristache, un domn de 30 de ani neîmpliniţi, şi jucat de, printre alţii, George Albert Costea, Alexandru Voicu, Gabriel Costin, Ionuţ Vişan, Cezar Grumăzescu (cei 5 actori care apar în ambele spectacole). Vorbim de peste 6 ore de text amplu, complicat, complex, când jucăuş, când noir, când ultra-realist, când închistat-metaforic, când adus la zi, când păstrând luciul timpului (a două piesa e scrisă în 1891!). Vorbim de două spectacole serioase, deşi îmbibate de umor, tulburătoare, deşi îngăduind numeroase fragmente à la légère, abundent-emoţionante, deşi dând uneori senzaţia că preferă suprafaţa lucrurilor.

Aparent, e vorba de adolescenţă, de ceea ce clişeul ar numi "primăvara vieţii". Aparent, e vorba de vremea marilor descoperiri şi măreţelor planuri. Aparent, e vorba de debutul în iubire şi de BAC-ul în prietenie. Aparent, e vorba de izbirea generaţiilor (mai ales în Deşteptarea), de ciocnirea mentalităţilor (mai ales în History). Aparent, e vorba de înăbuşirea altfel-ului (fie el homo, retro, aiurit, poetic, haotic, neîncadrabil) de dragul imediatului la modă.

History Boys curge impecabil. Fiecare scenă are forţă, trecerile se fac natural, logica întregului e fermecătoare, farmecul unora dintre tablouri, vorbite ori cântate, e încântător. Grupul elevilor funcţionează brici, atât în cheie comică, cât şi în perspectivă melancolic-înduioşătoare (Piaf oblige!). Fiecare personaj are propria-i personalitate bine conturată. E drept, cele ale lui George Albert Costea (nominalizarea UNITER 2016 pentru rol secundar), Alexandru Ion, Cezar Grumăzescu şi Gabriel Costin iau caimacul, dar ceilalţi îi secondează mai mult decât onorabil. În rolul profesorului iubit şi demodat, seniorul Mihai Dinvale e o mare revelaţie.

Deşteptarea primăverii mai are mult loc de creştere, de conturare a unui întreg coerent. De pildă, două dintre secvenţele cele mai puternice, cea a masturbării în cadă şi cea a episodului explicit homo-erotic, stau foarte bine în picioare de sine stătător, dar n-au aproape nici o legătură cu restul spectacolului. Grupul elevilor şi cel al profesorilor funcţionează brici atât în cheie comică, cât şi ca instrument de radiografie socială. Din păcate, prea puţini din membrii lor devin personaje independente. Şi asta e o scădere semnificativă atunci când vorbim de povestea dintre Melchior şi Wendla, care, după un început promiţător, se diluează, virând neconvingător spre tragedie.

În rolul titular, Alexandru Voicu începe în forţă, domină prima parte a spectacolului, pentru a reveni cu adevărat în prim-plan abia în scena finală când, alături de seniorul Gheorghe Visu (într-o perioadă minunată a carierei!), produce cel mai dur, neaşteptat, important, tulburător moment al piesei. Momentul e amplu potenţat de muzica live a alternativilor de la Firma, a căror prezenţă non-stop pe un podium instalat deasupra scenei e un experiment dintre cele mai inspirate şi deştepte, ce mai are însă nevoie de rodaj pentru a face priză totală cu restul spectacolului. La ani buni de la Byron & Six Fingers în Nevestele vesele din Windsor al lui Toca la Metropolis, muzica şi energia lui Daniel Rocca & co sunt însă un imens câştig pentru teatrul românesc.

În History şi Deşteptarea deopotrivă, e loc de tablă, de cretă, de scări, de personaje care se ivesc din înaltul decorului. E vreme de forfota ansamblului (de oameni, de scaune, de vagă sorginte purcăretiană), e vreme de singurătatea invidului (omul, oleacă afrimian, visând, incapabil să se comunice deplin chiar şi în cele mai intime apropieri umane).

În acest diptic al maturizării de sine, regizorul şi scenograful Vlad Cristache captivează şi îmbujorează. La Teatrul Excelsior, într-o după-amiază de marţi (25 de oameni în sală, 12 pe scenă, cine programează spectacole la ora 4PM???), la Teatrul Mic, într-o seară de joi, pe una dintre gradenele amplasate în lateralele nevăzute (în mod normal) ale scenei, m-am surprins în plin delict de entuziasm. M-am uitat la actori: le plăcea la nebunie ce făceau. M-am uitat la spectatori: habar n-aveau pe unde îşi rătăciseră telefoanele mobile, uitaseră de mult de ele.

Aparent, cele două spectacole sunt despre toate cele povestite mai sus. De fapt, ele sunt declaraţia unui artist (pompos s-ar zice statement-ul) care ameninţă să devină un nume mare. Go, Vlad, Go!



 Toate articolele despre Deşteptarea primăverii
 Toate articolele despre The History Boys


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer