Oglindă, oglinjoară - Artists Talk

Sărăcie. Suburbie. Etnie. Refugiaţi. Discriminaţi. Segregaţi.

Teme la zi. Probleme reale. Subiecte fierbinţi. Artă socială. Artişti implicaţi. Scriitori, regizori, coregrafi, actori, dansatori, muzicieni, visual & street & multimedia artists cărora le pasă.

Sau teme la modă? Probleme pe care dă bine să ţi le pui? Subiecte cu care mergi la sigur? Artă patinând la suprafaţa socialului? Artişti mimând implicarea? Scriitori, regizori, coregrafi, actori, dansatori, muzicieni, visual & street & multimedia artists cărora le pasă de ei înşişi?

La acest moment, Gianina Cărbunariu este, probabil, cel mai important reprezentant român al teatrului social. În noul ei spectacol, Artists Talk de la ARCUB, regizoarea-dramaturg care a reuşit să mute, în anii de pe urmă, subiectele incomode pentru noua burghezie din subsolurile slab-finanţate pe scenele teoretic dedicate mainstream-ului (îşi) propune un exerciţiu de autoreflecţie. Premiera din miezul Centrului Istoric al Bucureştiului e un selfie al artistului implicat social.

Cât e ipocrizie şi cât e empatie în demersul unui regizor care vorbeşte despre refugiaţi? Care e responsabilitatea unui artist plastic care alege să presteze, plătit din bani locali, o lucrare pe zidul ridicat de primărie pentru a izola o comunitate indezirabilă majorităţii? E de aplaudat, postum, scrierea unui autor care, din oportunism şi laşitate, a pactizat cu dictatura? E arta pentru artă un semn de autism sau o scuză acceptabilă când vine vorba de ignorat problemele presante ale realităţii?

Sprijinită convingător de o trupă de cinci actori impecabili în care surpriza mai mult decât plăcută vine din partea lui Bogdan Zamfir (debut pe o scenă românească), Cărbunariu construieşte, împreună cu scenografia isteaţă a lui Dorothee Curio, excelent pusă în valoare de proiecţiile lui Mihai Păcurar, un spectacol-oglindă menit să zguduie multe certitudini. Artists Talk are capacitatea de a şubrezi imaculata impresie de sine a celor care, tratând în operele lor artistice subiecte dureroase, se trec automat în categoria făcătorilor de bine.

În egală măsură, piesa de la ARCUB taxează adânc înrădăcinatele convingeri conform cărora arta fie nu e datoare să reacţioneze în faţa evenimentelor cotidiene semnificative (ea având de urmărit un scop presupus mai înalt, atemporal, frizând absolutul abstract), fie, dacă se dedică totuşi realităţii, are un rol exclusiv observaţional, fiind exonerată, de pildă, de orice implicare în destinul subiecţilor a căror istorie o transformă în subiect artistic.

În fine, dincolo de responsabilitatea civică şi morală, artistul (prin generalizare, orice spectator vizitat de gândul responsabilităţii faţă de real şi de schimbarea lui în bine) chestionat de Cărbunariu mai are de înfruntat o dilemă: e arta lui capabilă cu adevărat să vorbească despre realitate? Să fie de folos imediatului? Să producă, să inducă producerea binelui? Sau e totul o imensă minciună, un exerciţiu de auto-amăgire, de liniştire a ego-ului propriu?