Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  No Man's Land

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Altcineva mai e acolo sus? - No Man's Land


Maria Ruxandra Burcescu

martie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O piesă răscolitoare, cu un umor amar şi a cărei tragedie se naşte din absurdul războiului între Bosnia şi Serbia, No Man's Land evită cu succes clişeele specifice subiectului său şi analizează relaţiile interumane între două tabere aflate în conflict.

Nino (Ciprian Nicula), un soldat în vârstă de 19 ani, care se află pentru prima dată pe front, rămâne blocat în tranşee alături de alţi doi soldaţi din tabăra adversă, Ciki (Richard Bovnoczki) şi Cera (Mihai Călin). Cera este imobilizat în poziţie orizontală, sub el aflându-se o mină "săltăreaţă", construită astfel încât să explodeze nu în momentul în care este presată, ci atunci când se eliberează tensiunea şi soldatul care a călcat pe ea ridică piciorul. Pe parcursul întregii piese, cei trei soldaţi caută soluţii pentru a o dezamorsa, apelează la ajutorul forţelor Naţiunilor Unite şi încearcă să iasă dintr-o situaţie imposibilă.

Piesa lui Danis Tanović este o superbă parabolă a războiului care, într-un mod complet surprinzător, evită capcanele subiectului şi patetismul. Mina "săltăreaţă" este o metaforă a destinului implacabil şi, totodată, avertismentul care precede conflictul. Blocat în poziţie orizontală, fără posibilitatea de a acţiona, Cera este prototipul soldatului. Un om care ucide şi este ucis la ordin, deposedat de propria voinţă şi trăindu-şi viaţa în intimitate cu moartea. De cealaltă parte, însă, avem alţi doi soldaţi care, obligaţi fiind de circumstanţe, redescoperă fiecare umanul din celălalt şi au posibilitatea de a lăsa în urmă trauma războiului. Cu toate acestea, întrebarea cine a început războiul? este o piedică de netrecut. De fapt, această întrebare se repetă obsesiv pe tot parcursul piesei, iar puterea sa de a genera conflictul pare inepuizabilă. Avem în permanenţă senzaţia unor soldaţi de jucărie, care, brusc, prind viaţă, dar rămân fideli scopului pentru care au fost programaţi.

Absurdul situaţiei este potenţat şi de prezenţa trupelor ONU, a căror ipocrizie este nemilos zugrăvită de care regizorul Morfov. În timp ce trei soldaţi murdari, răniţi şi aflaţi pe culmile disperării încearcă să iasă dintr-o situaţie imposibilă, soldaţii ONU, impecabili, călătoresc într-un soi de vehicul aurit şi împart principii ale Dreptului Omului în stânga şi în dreapta. Mai departe, la un alt nivel, mai-marii ONU se distrează cu meciuri de fotbal şi cântece desuete, în timp ce jurnaliştii de război caută să surprindă evenimente deosebite, în direct.

Decorul lui Nikola Toromanov este unul absolut spectaculos, stratificat simbolic, delimitând lumile din No Man's Land extrem de clar. La nivelul cel mai de sus se află comandaţii ONU şi secretarele lor vesele. Conversaţiile abia ajung până la spectator, iar intervenţiile acestora sunt minime. Aflaţi în turnul lor de fildeş, comandaţii de carton apără Drepturile Omului la nivel declarativ. Următoarea lume este un soi de purgatoriu, acolo unde trupele ONU reprezintă liantul între tranşeele murdare şi intoxicate de izul morţii şi lumea liniştită a comandaţilor pentru care meciul de fotbal reprezintă principala preocupare. La nivelul cel mai de jos, în prim-planul scenei sunt cei trei soldaţi în tranşee, acolo unde nu mai există nimic din bonomia celorlalte două planuri, ci doar încrâncenare şi disperare. Încadrând acest plan, turnurile de control reprezintă locurile unde realitatea războiului este transformată în glumă pentru a putea fi suportată. Nikola Toromanov reuşeşte să construiască pe o scenă de teatru patru lumi distincte, a căror intersecţie nu poate exista niciodată, cu adevărat.

Este o ironie extrem de amară faptul că singurul dintre cei trei soldaţi care este deschis dialogului, singura conştiinţă nemutilată de gloanţe este şi acela care nu se poate mişca fără a se distruge şi a distruge totul în jurul său. Asistăm, de fapt, la un eşec al lucidităţii, la o amputare a umanului pentru a face loc maşinăriei de război. Cera nu are ce căuta într-un astfel de tablou, aşa că este obligat să rămână paralizat, privind la destrămarea vieţii în jurul său. De altfel, bancul pe care îl spune, reprezintă o întreagă filosofie a neputinţei în fata prăpastiei căscate de ură şi violenţă - altcineva mai este acolo sus?

Într-o lume în care umanul devine un inconvenient, moartea vinde ştirile, iar nepăsarea distruge intimitatea conştiinţei, divinitatea se transformă într-un banc. Din când în când, ecourile unei alte vieţi răzbat în tranşee prin intermediul radioului şi al cântecelor melancolice care vorbesc despre ruinele vieţii umane.

No Man's Land este o piesă a cărei tragedie este condimentată cu umor negru, şi dusă la nivelul de capodoperă atât de către jocul asumat al actorilor, cât şi de elementele de decor extrem de puternice.



 Toate articolele despre No Man's Land


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Maria Ruxandra Burcescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer