Dacă aţi văzut Trainspotting acum 20 de ani, v-a îngrozit mizeria umană care vine la pachet cu consumul de droguri, v-a plăcut coloana sonoră, care a rămas pînă astăzi mixul vostru preferat şi sînteţi curioşi să vedeţi cum au evoluat cei patru anti eroi, să vă aşteptaţi la un T2 Trainspotting rotunjit pe la colţuri, mai uşor de privit, mai puţin surprinzător, orientat spre succesul de box office. În final veţi fi răsplătiţi cu piesa Lust For Life remixată de Prodigy.
Filmul începe promiţător pînă cînd Mark Renton se lansează într-o dizertaţie pe marginea sloganului "choose life". Departe de a accelera bătăile inimii, aşa cum o făcuse în primul film, atunci cînd mitralia frazele în timp ce alerga pe ritmul electrizant al lui Iggy Pop, discursul lui Renton, spus din poziţia de consumator într-un restaurant, sună fals, este lung şi plictisitor. Din momentul acela filmul alunecă spre un sentimentalism supralicitat din care nu îşi mai revine.
Răbufnirile de violenţă ale lui Frank Begbie nu-i mai surprind pe spectatorii care acum 20 de ani aveau reflexe involuntare de autoapărare în faţa scenelor de o violenţă atroce. Pe Spud îl veţi regăsi în ipostaza deconcertantă de scriitor, Simon Sick Boy s-a lăsat de heroină doar ca să se apuce de cocaină, destinul lui Mark Renton, pe care la finalul primului film îl aştepta un viitor plin de posibilităţi, are o traiectorie circulară. Dialectul din Edinburgh, care făcea imposibilă înţelegerea dialogurilor fără subtitrare, a fost înlocuit de o engleză cu accent scoţian accesibil.
Din prima parte a filmului, cea care promitea o continuare reuşită, am reţinut scena de deschidere, care aminteşte fuga băieţilor urmăriţi de poliţie, transformată aici într-o alergare pe bandă în sala de fitness şi umbra care se proiectează pe perete deasupra scaunului gol pe care ar fi trebuit să stea mama lui Mark. Evadarea lui Frank Begbie este amuzantă fără să fie o întreprindere elaborată, mai degrabă un mare noroc al unui puşcăriaş lipsit de imaginaţie, dar hotărît să scape cu orice preţ. Nu lipseşte elementul scabros-hilar, marcă a brandului Trainspotting. După ce acum 20 de ani eram oripilaţi de imaginea suprarealistă a lui Mark plonjînd în măruntaiele celei mai murdare toalete din Scoţia şi de nefericitul accident cauzat de aparatul excretor al bietului Spud în timp ce acesta dormea în patul iubitei, de data aceasta ecranul este împroşcat cu vomă într-un mod cît se poate de original. Cel mai reuşit episod al filmului este aniversarea unei bătălii din 1690, cînd protestanţii i-au învins pe catolici. Evenimentul istoric petrecut acum 400 de ani, sărbătorit într-un pub de un grup de fanatici protestanţi, este prilejul perfect pentru ca Mark şi Simon să-şi rotunjească veniturile. Fanatismul participanţilor merge atît de departe încît toate cardurile bancare furate de cei doi au codul PIN 1690.
În 1996 Trainspotting a fost o pledoarie anti-droguri - cine s-ar mai fi apucat să consume stupefiante după ce a văzut copilul mort din cauza neglijenţei părinţilor drogaţi şi moartea unui puşti de 23 de ani care îşi administrase doza de heroină cu un ac infectat cu HIV? Acel Trainspotting a şocat şi a pus pe gînduri un public care s-a văzut în situaţia imposibilă de a dezvolta simpatie faţă de nişte personaje detestabile.
În 2017 Trainspotting rămîne un film cult al cinematografiei britanice, în timp ce T2 Trainspotting este un experiment cinematografic de la care am aşteptat, probabil, prea mult.