Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Madama Butterly

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fluturele violet - Madama Butterfly


Marius Constantinescu

mai 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există printre iubitorii de operă, connaisseur-i sau doar aficionados, mirajul intrărilor. Altfel spus, felul în care un compozitor a construit arhitectura muzicală ce pregăteşte apariţia unui personaj cheie. Giacomo Puccini i-a rezervat lui Butterfly una dintre cele mai atmosferice intrări, în care vocea protagonistei trebuie să plutească peste corul feminin în fraze arcuite, care prefigurează marele duet de dragoste ce conclude actul I. Indiferent de viziunea regizorală, ea începe să se facă auzită din culise şi se desface în crescendo-uri vibrante pe măsură ce înaintează în mijlocul alaiului ei, colorat ca un ciorchine de orhidee.

Montarea bucureşteană a spectacolului puccinian datează de acum multe decenii, când viziunea curată, cuminte, simplistă a veneratului pe plan local Jean Rânzescu era suficientă. De atunci, epocile s-au succedat, gustul publicului s-a sofisticat direct proporţional cu expunerea la cât mai multe tălmăciri disponibile pe DVD-uri sau online, iar Madama Butterfly s-a văzut din ce în ce mai rar, asta şi din pricina împuţinării locale a sopranelor dispuse, dar şi capabile să îmbrace straiele unui personaj strivitor din repertoriul liric. Eu, de exemplu, nu am mai văzut spectacolul (pe care îl învăţasem aproape pe de rost în anii '80, cu Eugenia Moldoveanu, asta şi graţie ataşamentului pentru un anume Sharpless:)), de la cel din urmă al regretatei Roxana Briban, din 2008.

(foto: Anca Ionescu)

La deschiderea cortinei, oftezi. Ridurile care şifonează obrazul scenografiei nu mai pot fi ascunse de o infuzie kitschoasă de plante din plastic de dată mai recentă. Costumele sunt obosite, elementele de decor au ecou de Chinatown, iar convenţia actoricească a personajelor de pasaj e evidentă. Aşa că aştept. Aştept sfertul de oră care mă desparte de Ancor un passo or via, primele cuvinte ale lui Cio-Cio-San, de la care şi cu ajutorul căreia sper să empatizez cu povestea.

Doream de mult ca Irina Iordăchescu să facă acel... passo spre eroinele care se potrivesc mai bine evoluţiei ei din ultimii ani. Sigur, era adorabilă în Norina din Don Pasquale, e mereu o Mimi ardentă sau o Musetta plină de nuanţe aprinse, o Micaela căreia nu ai ce să îi reproşezi, dar era momentul să fie EA în personaje care să îi servească atât înzestrărilor vocale şi muzicale, cât şi predilecţiei pentru atentă conturare caracterială. Violetta e, fireşte, unul dintre ele. Eu o visam şi o mai visez încă în Elisabetta din Don Carlo. A fost, iată, înainte, Madama Butterfly.

Am mai spus-o. De la recitalul pe care l-a susţinut la Ateneu în 2015, în compania pianistului Ştefan Doniga, am căutat să fiu prezent cam la fiecare apariţie bucureşteană a ei. Acel recital, pe care îl dedica ilustrului său tată, baritonul Dan Iordăchescu, o dezvăluia într-o formă vocală aproape deconcertantă, dublată de o nonşalanţă, de o stăpânire de sine care o făceau invulnerabilă. Parcă am redescoperit-o atunci pe Irina, pe care o ştiam încă din Conservator, de la clasa Mariei Slătinaru-Nistor. Era ceva, o eliberare, o siguranţă tehnică, un fel de a se plia pe şi în text care mă făcea, ne făcea să ne întrebăm de ce o asemenea şlefuire a propriei persona artistice nu era evidentă pentru mai mulţi. Nu este nici azi. Voi reveni.

Vocal, Irina este constantă cu ea însăşi. Nu aveam nicio emoţie legată de felul în care va rezolva partitura, presărată cu suficiente pietre de hotar pentru o soprană lirică, dar care tatonează zona spinto. Vocea ei are acea calitate de a se face imediat recunoscută. Culoarea închisă, profundă, saturată ca un vin de colecţie face cu atât mai spectaculoase irumperile în acut, care nu se spălăceşte, ci rămâne la fel de consistent şi se poleieşte cu lumină. O voce ca o tuşă violetă, întinsă direct pe pânză, având însă control perfect asupra nuanţelor, agilităţilor şi irizărilor în pianissimo. Mă gândesc că, poate, pentru acest ID special al vocii ei, Irina nu capătă sufragiile unor detractori. În televiziune şi film avem un termen de care ne ferim: baia de lumină. Inundarea uniformă a unui cadru cu lumină nejucată, nevalorată, nedramatizată. Vocea Irinei nu e o lumină de la un cap la altul, ci are umbre, culori, metamorfoze, gravităţi după cum îi dictează libretul şi felul în care notele s-au aşezat sub cuvinte. În felul acesta, personajele cărora le oferă corp sonor (într-o arie, scenă sau rol întreg, ca seara trecută) au viabilitate şi lipsite de dimensiunea vizuală.

(foto: Marieva Ionescu)

Eu nu am văzut niciodată live o Butterfly firavă, piticuţă şi porţelanoasă. Consider pactul scenic suficient pentru a nu căuta o suprapunere redundantă cu păpuşa descrisă în libret. Dacă protagonista reuşeşte să mă transpună în ecranul în care devine credibilă şi convingătoare indiferent de statură, mă declar satisfăcut. Personajul Irinei este o creaţie, o spun fără nicio ezitare. La cum o ştiu eu, m-aş fi mirat dacă ar fi lăsat şi cea mai măruntă parte opacă, netrecută prin dinţii periei studiului. Ar fi multe episoadele care dovedesc dedicaţia pentru acurateţea şi verosimilitatea personajului, de la rotirea rituală a bolului de sake la îngenuncherea atentă, promptă. Mâinile Irinei, pe care le învesteşte cu o mobilitate particulară, decupează frânturi de stampe, tablouri vivante care garantează autenticul. Cio-Cio-San a sa nu e o copilă, ci o făptură timidă, din care ţâşneşte, ca un fluture de noapte, o femeie ce-şi descoperă feminitatea matură. Cu un instrument vocal senzual şi la zenit, altfel ar fi fost disjunctiv. Că Irina şi-a cizelat eroina până în vârful obi-ului, asta nu e o surpriză. Performanţa este că şi-a distilat atât de bine detaliile din care se înfiripă întregul, încât nu simţi truda şi artificialul gestului de împrumut, ci o locuire firească a personajului, care se mişcă între punctele cardinale ale existenţei sale, de la candoarea iniţială la tragedia finală.

În momentele de negură interioară, de la tăinuirea pumnalului de Jigai de privirea ironică a mirelui la angoasa generată de imaginea unui lepidopter prins într-un insectar, de la sfâşietorul moment al scrisorii la deşirantul adio adresat copilului, Irina frisonează. Atunci, stană de piatră, pare străbătută de toată nefericirea lumii, pe care şi-o adună demn în coşul pieptului. Iar când cântă Dormi, amor mio, dormi sul mio cor, tu sei con Dio ed io col mio dolor, e cea mai simplă, caldă şi resemnată mamă, cu un Si limpede şi eclatant, nu demonstrativ, ci organic.

Drama nu exclude zâmbetul. Am râs în momentul anecdotic al relatării procedurii de divorţ according to Butterfly, ca şi la zeflemeaua subţire adresată lui Yamadori. Au fost alte două momente în care Irina a fost fină, deloc îngroşată. De fapt, mă pot folosi de concepţia ei integrală ca să pledez o dată în plus pentru pondere şi cumpănire. Muzica lui Puccini suplineşte orice exces.

Ar fi nedrept ca spotul de lumină să nu poposească şi asupra partenerilor Irinei: Călin Brătescu, robust şi sigur în voce, într-o seară absolut fastă. Ştefan Ignat, căruia marii eroi verdieni nu i-au răpit ceva din intimitatea de care Sharpless are nevoie. Şi Antonela Bârnat, empatică, îngrijită, implicată şi frumos timbrată. Un minus pentru Cristina Eremia în Kate, pe care nu ştiu cine a învăţat-o să se fâţâie nepăsătoare prin casa de paravane şi să pară că ia în derâdere suferinţa lui Suzuki şi o cultură străină, în general. Clar nu libretul. Coro a bocca chiusa fără reproş (bravo, Daniel Jinga!). Cât despre Tiberiu Soare, după un început puţin cam prea alert, a condus spectacolul sigur, dinamic şi, ca întotdeauna, în real parteneriat cu soliştii.

Hater-ii Irinei mă vor urî pentru afirmaţia aceasta: Opera Naţională Bucureşti avea nevoie de un spectacol în care ovaţiile să se işte unanim şi instantaneu. Aşa a fost imediat ce dirijorul a lăsat bagheta jos. Irina merită, însă, mai mult decât aplauzele noastre în picioare. Merită încredere, constanţă în programare, luciditate şi justă cumpănire. Cu alte cuvinte, merită să fie judecată în sală, la prima mână, acum, nu din amintiri şi aproximări. Merită o producţie de Butterfly care să îi dea voie artistei moderne să fie şi mai proprie, şi mai curajoasă în concepţie. A, şi merită un impresar bun. Acest fluture trebuie să zboare departe.

Giacomo Puccini: Madama Butterfly
Opera Naţională Bucureşti, 13.05.2017
Libretul: Luigi Illica şi Giuseppe Giacosa
Dirijor: Tiberiu Soare // Regia: Jean Rânzescu
Decor: Theodor Kiriakoff Suruceanu // Costume: Elena Feodorov // Adaptarea scenografică: Cătălin I. Arbore // Maestru de cor: Daniel Jinga // Asistent de regie: Ştefan Neagrău
Distribuţie: Butterfly: Irina Iordăchescu (debut), Pinkerton: Călin Brătescu - invitat, Suzuki: Antonela Bârnat, Kate: Cristina Eremia, Sharpless: Ştefan Ignat, Goro:Valentin Racoveanu, Yamadori: Daniel Filipescu, Bonzo: Marius Boloş, Comisarul imperial: Dan Indricău, Ofiţerul stării civile: Adrian Ionescu.



 Toate articolele despre Madama Butterly


1 comentariu

  • Frumoasa surpriza
    Constantin N. Popescu, 15.05.2017, 10:37

    Am plecat de mult timp din Romania si singurul meu regret a fost opera dela Bucuresti, unde am avut noroc sal vad pe viu pe domnul Dan Iordachescu. Era extraordinar.
    Ma surprinde foarte placut sa citesc ca fiica lui continua traditia tatalui.
    E chiar asa de buna? Articolul mi se pare neobisnuit de laudativ. Locuiesc la Munich si nu amcum sa vin la Bucuresti s-o vad pe doamna Iordachescu, dar nici nu e programata pe aici niciunde.

Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer