Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Traviata

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O doamnă într-o scrisoare mi-a dat pentru Dvs. această trăsură - Câteva rânduri de la Traviata citire


Marius Constantinescu

martie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De fiecare dată când văd Traviata, mi-aduc aminte de încurcătura de limbă survenită în actul al II-lea unui corist emoţionat, care avea de dat această unică replică, cea din titlul acestui articol. Mi-a povestit-o tata şi nici măcar nu mai ştiu dacă e reală sau face parte din multele şi adesea amuzantele basme care ţes lumea culiselor operei. Mi-am amintit-o şi zilele trecute (22 martie 2017), văzând a nu ştiu câta oară Traviata pe scena Operei Naţionale Bucureşti. De la un fapt relativ hazliu, m-am găsit vagabondând cu avânt în universul unor frânturi de gânduri care se însăilau unul dintr-altul. Nu, nu despre vulnerabilitatea şi aproximarea vocale şi interpretative ale unei vedete (Sumi Jo), care s-a cocoţat pe nişte tocuri ameţitoare degeaba - pantofii Violettei i-au rămas mult prea mari. Nici despre frumoasa şi inteligenta producţie a lui Paul Curran, care îmbracă povestea binecunoscută într-un New Look convingător nu doar la nivel de timeframe. Ci despre acest personaj, unul dintre cele iconice nu doar ale repertoriului liric, ci ale întregii producţii intelectuale din ultimele veacuri, multiplicate din literatură în arte scenice şi film: Marie (Alphonsine) (du) Plessis - Marguerite Gautier - Violetta Valéry - Vivian Ward.

"Donna son'io, signore, ed in mia casa. Ch'io vi lasci assentite, più per voi che per me". Consider că una dintre cele mai apăsate caracterizări ale personajului stă în doar două fraze, de la începutul marelui duet cu baritonul din actul al II-lea. "Sunt femeie, domnule, la mine acasă. Permiteţi-mi să mă retrag, de ruşinea Dvs., nu neapărat a mea". O asemenea declaraţie de stil şi statut e cea care îi prilejuieşte lui Germont-tatăl exclamaţia "Quai modi!" (Ce maniere!). De aici, anacronismul Violettei Valéry, un personaj cum nu se poate mai valabil creionat de libret, muzică şi, înainte, literatură şi cum nu se poate mai puţin existent astăzi, în cheie contemporană.


Cine este Violetta? O întreţinută de lux, am spune azi, fără a ne mai formaliza cu sintagme de tipul "damei de companie". O Pretty Woman luată nu de pe stradă, ci direct de la coada vacii, care, prin tenacitate, farmec şi frumuseţe ajunge senzaţia unui Paris la fel de greu de cucerit atunci ca şi acum. Şi prin inteligenţă şi maniere. Şi prin auto-depăşire. Ceea ce în carte, operă şi film este sugerat ca acces de frivolitate sau grosolănie (replici acide, zeflemea, exces de personalitate) e mai mult decât compensat printr-o atitudine generală străbătută de la un cap la altul de prestanţa unei contese. O spune Dumas-fiul, în cele peste două pagini în care ne întâlnim prima oară cu Marguerite plimbându-se singură pe Champs Elysées, înfăşurată în şaluri persane, dreaptă, tăcută şi rezervată. O cântă Verdi în actul I, când însuşi actul asumării unui nou amant are eleganţa sugestivă a unei camelii. O joacă Julia Roberts într-un film în care simţim personajul mai curând el însuşi în hainele couture de împrumut decât în cizmele porno de vinilin şi peruca ieftină.

Cheia de lectură a unui personaj nu este, nu trebuie, nu are cum să fie unică, dar există un fir conducător nealterat în toate declinările poveştii. În ochii mei, Traviata (cea care a luat-o pe lângă drum), indiferent de opţiune, indiferent de finalitate, rămâne definită de stil. Nu doar cel prin care dă tonul şi face prozelite (astăzi ar fi trendsetter cu mii de followers, cu siguranţă), ci acela prin care se propune şi se autocizelează până la sfârşitul poveştii. De aceea, ea n-ar trebui niciodată să-i dea cu pumnii în piept lui Germont-tatăl, nici să îl ia de piepţii cămăşii. "Quai modi" îi refuză acest lucru. Marguerite îşi bate joc de Armand Duval, îl trimite după struguri glasaţi, se cocoaţă pe stânjeneala lui într-un rol de vodevil, dar o identifici drept ea însăşi atunci când părăseşte tremurândă şi tăcută petrecerea la care o toporană Olympe o jigneşte, după cum Vivian nu suportă să rămână cu resturi între dinţi şi cu demnitatea terfelită.


Odată depăşită condiţia de provincială, Marie-Marguerite-Violetta-Vivian îşi trăieşte alter ego-ul de curtezană, şi-l recunoaşte şi-şi traversează scurtul destin cu clasă şi eleganţă. Poate nu înnăscută, dar asta contează prea puţin. Şansa spre autorafinare şi îmbunătăţire o are oricine. Opera lui Verdi, susţinută de libretul lui Francesco Maria Piave, desenează o eroină nu cu o mie de chipuri, ci cu unul dominant străbătut de mii de expresii, ca un portret impresionist în care culorile şi tuşele cele mai zigzagate nu periclitează imaginea de ansamblu. Din această perspectivă, nu aş spune că personajul evoluează, ci, mai degrabă, se îndreaptă previzibil spre o identitate care i-a fost proprie de la bun început, dar pe care a protejat-o sub scutul colorat şi petiant al impertinenţei.

La toate acestea mă gândeam în tabloul I al actului al doilea din Traviata, cel care concentrează energii şi dezlănţuiri de o intensitate tulburătoare şi care, despovărat de fardurile stridente ale ochilor lumii, dezveleşte o femeie în paradoxală coerenţă cu ea însăşi. "Il passato perche, perche v'accusa? Più non esiste." "De ce purtaţi stigmatul trecutului?", o chestionează, cumva retoric, bătrânul Germont. "Nici nu mai există", îi răspunde Violetta, intercalând între paranteze o lume de împrumut. Una de care s-a folosit, dar nu i s-a revendicat. Una căreia i-a luat gloss-ul, nu şi găunosul. Una de care se descotoroseşte la primul semn de prezumtivă reabilitare. Una care nu i s-a insinuat decât în anturaj.


Niciuna dintre variaţiunile acestei femei, de alaltăieri sau de azi, nu umple contururile unei generic numite doamne. Îi lipsesc conformismul, infailibilul, virtutea. Violetta e o demimondenă, la fel cum Marguerite şi Vivian sunt prostituate trei sferturi din poveste. E o piele de şarpe care rămâne în iarbă şi din care se pot confecţiona ambalaje cu sclipici. Fără suflet, însă, fără coloană vertebrală. Fără miez de carne şi adeziune.

Mergeţi şi vedeţi Traviata. Nu vă cramponaţi de un nume cu mare ecou internaţional. Lăsaţi sacul acasă sau, şi mai bine, luaţi-l atunci când Violetta e încredinţată unor forţe locale. Veţi vedea că au sensibil mai multă putere de convingere şi de locuire a personajului. Şi, de ce nu, de reimaginare a lui pe lângă drum. Drumul ce duce spre clişeu.



 Toate articolele despre Traviata


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer