Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Yen

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Yen - sau bestializarea prin absenţă


Oana Medrea

aprilie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De câţiva ani, Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea îşi confirmă, cu discreţie (prea mare discreţie), pionieratul: în fiecare stagiune, cel puţin un text proaspăt din dramaturgia contemporană europeană este lansat acolo în premieră naţională. După O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii (de Simon Stephens, după romanul lui Mark Haddon), au urmat Aproape de John Cariani, Portugalia de Zoltan Egressy, Respiră de Duncan Macmillan, iar acum, YEN de Anna Jordan. Dramaturg, regizor şi profesor de arta actorului, Anna Jordan este un autor jucat frecvent pe scenele britanice, dar şi în Irlanda, Germania, Suedia, Turcia, Noua Zeelandă, Canada şi Statele Unite ale Americii. Yen a avut premiera în anul 2013 la The Royal Exchange Theatre din Manchester, iar ca urmare a succesului înregistrat, a fost preluat apoi de teatrul londonez The Royal Court.

Textul Annei Jordan tematizează experienţa copilăriei traumatizante, focalizând retardul emoţional ca efect direct al acesteia şi relativitatea conceptelor de "inocenţă" şi "vinovăţie" în perioada post-copilărie.

În aparenţă, pe Grasu şi pe Bobby îi unesc multe lucruri: aceeaşi mamă, aceeaşi locuinţă, aceleaşi preocupări şi câinele lor, Taliban. Grasu are 16 ani, iar Bobby, 13. Sunt împreună atunci când vine vorba de jocurile video pe Playstation şi filme porno, dar şi atunci când mama lor, Maggie, venită în vizită, se prăbuşeşte beată pe gazonul din faţa casei înainte de a apuca să sune la uşă. Amândoi au abandonat şcoala şi locuiesc singuri, în vizorul autorităţilor de la protecţia socială. Însă, mai mult decât această complicitate fraternă, pe Grasu şi pe Bobby îi apropie o ură latentă, manifestată pe de o parte prin relaţia cu câinele Taliban, pe care îl neglijează ţinându-l captiv şi înfometat, efect al abandonului şi izolării în care au fost nevoiţi să se complacă.

Până într-o zi, când în locuinţa lor descinde Jennifer: echipată cu un rucsac plin cu mâncare şi jucării pentru câinele hămesit, rostind dintr-o respiraţie discursul de apărătoare ferventă a drepturilor animalelor şi ameninţând că îi va reclama la Protecţia Animalelor. O apariţie de-a dreptul extraterestră pentru Grasu şi Bobby, care îşi dau seama că Jennifer este nimeni alta decât vecina lor de vis-à-vis pe care o spionau, uneori, de la fereastră. Iar pentru cei doi băieţi, obişnuiţi cu surogate pe toate planurile, Jennifer va reprezenta primul contact cu lumea reală (ireal de reală!), cu emoţia în stare pură, cu bunătatea şi candoarea, cu feminitatea, cu primii fluturi în stomac. O minunată lume nouă, pe care o întâmpină cu teamă, dar şi cu imensă fascinaţie. Jennifer devine Jenny, un amestec ciudat de ipostaze ale feminităţii: ea este prietena care le vine în ajutor, este mama care le găteşte prima masă caldă, sora care le dă sfaturi bune, dar şi fata care arată wow în rochia mini în care amândoi mureau de curiozitate să o vadă. Şi Jenny se află pe bune în casa lor. Ca un fel de înger păzitor al inocenţei (încă) recuperabile.

Însă dincolo de primul nivel de receptare, Yen redeschide vechea polemică dintre nativ şi dobândit, dintre ceea ce suntem şi ceea ce devenim, dintre educaţia în context familial şi instituţional versus "şcoala vieţii". Trei personaje, aflate la complicata vârstă a adolescenţei (Grasu şi Jennifer) şi a pre-adolescenţei (Bobby), când copilăria pare să fi dispărut definitiv, lăsând în urmă doar câteva amintiri care revoltă prin candoarea lor şi aduc în schimb un prezent care doare. Sunt trei copii provenind din familii descompuse, însă în timp ce Jennifer îşi acceptă povestea cu maturitate, Grasu şi Bobby sunt mereu deturnaţi de retardul lor emoţional, care îi resetează mereu pe modul defensiv.

Povestea va lua astfel o turnură radicală pentru fiecare dintre cele patru personaje: Jennifer devine victima celor doi băieţi: a lui Grasu, care o va alunga cu brutalitate într-un moment de confuzie, şi apoi a lui Bobby, care o va ataca aproape mortal, în plină noapte, ca un animal de pradă, într-un instinct de fraternitate. Grasu şi Bobby se autocondamnă la însingurare prin faptele lor, în timp ce Maggie, singurul adult al poveştii, rămâne să constate că a eşuat în rolul de mamă, fiind şi ea, cândva, un copil provenit dintr-o familie disfuncţională.

Trei poveşti complicate, înnodate într-una singură, ciocniri brutale de hormoni adolescentini, de impulsuri ale maturizării şi ecouri ale copilăriei pierdute, toate condensate în spectacolul de la Sala Studio a Teatrului "Anton Pann". Textul scris de Anna Jordan pune sub lupă "lanţul trofic" al traumelor generate de copilăria petrecută în contextul unei familii disfuncţionale. Episoadele traumatizante ale copilăriei se repercutează asupra sinelui şi apoi asupra celor cu care interacţionăm. Iar aceste idei se reflectă în partiturile foarte valoroase pe care fiecare dintre cei patru actori le-a susţinut pe deplin convingător.

Reka Szasz - Maggie, mama celor doi băieţi, a realizat un rol de compoziţie pe care l-a condus fără redundanţe, fără a şarja riscant detaliile de joc în construcţia vârstei şi a parcursului promiscuu al personajului. Este credibilă în ipostaza mamei distante (care nu ezită să îşi manifeste afecţiunea faţă de fiul ei preferat Bobby), dar şi în derapajele spre alcoolism şi excesele de patetism, însă cu adevărat convingătoare este abia în final, când îşi dezvăluie, tardiv, faţeta ascunsă a maternităţii...

Andrei Cătălin este Grasu, adolescentul bulversat, aflat în plin proces de autocunoaştere, refuzând să-şi asume rolul de frate mai mare, dar pozând ca atare. Marcat, la rândul său, de retard emoţional, revoltat contra mamei sale, contra tatălui său care a dispărut din viaţa lui şi din lume, el îşi revendică dreptul de a fi iubit, dar frica şi neacceptarea de sine îl fac să frâneze brusc înainte de a face un nou pas în relaţia cu Jennifer. Actorul a surprins cu precizie contradicţiile personajului său, care este, să nu uităm, un adolescent de 16 ani, acea vârstă a "primelor experienţe" şi a ravagiilor emoţionale. Din jocul lui Andrei Cătălin transpar toate ezitările lui Grasu în raport cu Jennifer, felul ciudat de a-şi exprima afecţiunea faţă de fratele mai mic Bobby, dar şi strigătul său surd de blamare, distorsionat într-un soi de ură auto-referenţială.

În rolul lui Bobby, Andrei Brădean a avut o evoluţie de-a dreptul... simfonică, traversând cu virtuozitate nuanţele imprevizibile ale partiturii sale. Este copilul teribil şi vulnerabil, care la cei 13 ani ai săi îşi urlă nemulţumirile, explodează de bucurie când aude la TV piesa preferată, se cuibăreşte în poala mamei, dar este şi capabil de crimă. Maggie îi este unicul refugiu, clipa efemeră de copilărie pe care o refuză, dar de care se agaţă cu o încăpăţânare drăcească. Foarte coerent în expresia stărilor contradictorii care descriu parcursul personajului, Andrei Brădean alternează convingător momentele de candoare cu puseurile de agresivitate. De la începutul până la finalul spectacolului, el parcurge întreaga gamă a devenirii personajului de la puştiul vulnerabil şi simpatic, până la delincventul condamnat la corecţie. El continuă să surprindă până în ultimele secunde ale spectacolului, iar prin inflexiunile jocului său, aminteşte de Alex din The Clockwork Orange, filmul lui Stanley Kubrick.

Ana Şuşca este Jennifer, adolescenta de 16 ani, maturizată prea devreme de slăbiciunile mamei şi de dispariţia tatălui. Este Jenny, raza de soare care sparge întunericul din viaţa celor doi băieţi, dar şi Yen, nume de alint pe care tatăl ei i l-a gravat în inimă ca pe un mic secret. Îşi închide feminitatea sub puloverele şi cămăşile care au aparţinut tatălui ei, pe care le poartă ca pe un refugiu în copilărie. Ana Şuşca şi-a apropiat personajul cu răbdare şi atenţie, urmărind transformarea impresionantă a lui Jennifer, din adolescenta curajoasă de la început, în victima din final, când inocenţa ei devine reversul vinovăţiei celor care au mutilat-o sufleteşte şi fizic.

Yen este un exemplu în ceea ce priveşte teatrul făcut cu asumare şi curaj. Teatrul ca deschizător de drumuri, ca propulsor de energii creatoare, ca muncă autentică de echipă. O dată în plus, Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea deschide un spaţiu de dezbatere în jurul unor teme urgente, incomode, dureroase. Glosând cu brutalitate şi, în egală măsură, cu duioşie în jurul acelor complexe psihologice rezultate dintr-o copilărie disfuncţională, textul şi, implicit, spectacolul Yen devin un fel de studiu pe tema adolescenţei şi a fraternităţii. Un spectacol dificil de privit, copleşitor de emoţionant, care nu reclamă nevoia noastră de responsabilizare şi conştientizare în raport cu copiii de azi, adolescenţii de mâine şi adulţii din viitor. În Yen reverberează ecourile întrebărilor latente ale adultului de mai târziu.

Yen de Anna Jordan
Premiera naţională: aprilie 2017
Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea

Regia: Adrian Roman
Scenografia: Traian Tuţă, Adrian Roman / Costume: Carmen Prodan

Distribuţia: Andrei Cătălin (Grasu), Andrei Brădean (Bobbie), Réka Szász / Andrada Fuscaş (Maggie), Ana Şuşca / Maria Simona Arsu (Jennifer)



 Toate articolele despre Yen


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oana Medrea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer