Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ivanov

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amintiri teatrale (III) - Ivanov cu Ivanov (băiatul blond nebun din dorinţa de a câştiga), 2011


Octavian Neculai

aprilie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În care nu este vorba numai despre mine.

Primele schiţe şi simulare scenă transformată pentru spectacol
 

Nu mai ştiu anul, dar cred că eram în clasa a şasea la Şcoala elementară Clemenţa. Ieşind de la ore m-am oprit să văd un concurs de alergări (ora de "educaţie fizică") al celor dintr-o clasă mai mică; se alerga pe trotuarele ce înconjurau şcoala elementară de atunci. Aflată între patru străzi - C.A. Rosetti, Dionisie Lupu, Praporgescu şi strada Şcoalei -, şcoala elementară de atunci avea două corpuri de clădiri, unul pentru băieţi, celălalt pentru fete, lipite unul de celălalt, cu două curţi, câte una pentru fiecare. Curţile erau închise cu garduri, parţial din zidărie, parţial cu grilaje metalice, din fier forjat, Dar aceste curţi erau mici şi neîncăpătoare pentru numărul mare de elevi.

Mă întorc la ora de educaţie fizică sau GMA sau cum s-o mai fi chemat. La intersecţia străzii Şcoalei cu strada C.A. Rosetti era adunată lume multă: elevi, eleve, profesori, gură cască. În lungul străzii Şcoalei am văzut un grup de băieţi alergând, final de cursă, având în frunte un băiat blond, "nebun" să câştige.

S-a oprit, şi-a tras răsuflarea, apoi a ridicat în semn de victorie mâinile lungi şi slăbănoage, la fel de lungi şi slăbănoage ca şi picioarele. A câştigat, dar nu părea să se bucure, ci mai degrabă un pic sfidător, părând că vrea, prin poziţia capului, să arate că el e primul pentru că numai el putea câştiga.

Am plecat zâmbind, dar figura lui ascuţită, cu un nas puternic şi arogant, cât şi silueta longilină mi-au rămas în minte.

...

Peste decenii l-am întâlnit la petrecerea regizoarei Anca P. Ovanez, invitat fiind de prietena mea de atunci, studenta-actriţă Cornelia Hâncu (Ciucuraş). Era lume multă înghesuită în două camere, majoritatea erau de la teatru şi cred că nu eram prea agreat fiind de la arhitectură. După câteva ore de zbănţuială totul s-a mai liniştit şi m-am aşezat pe pardoseala din parchet, lipindu-mă de un perete rece, lângă un tip pe care nu prea îl văzusem până atunci. Muzica, se trecuse deja la jazz, ne-a dat prilejul să deschidem un dialog. Pornind de la jazz, cât de mult ne plăcea amândurora, am ajuns la un subiect de care nu eram deloc străin: la teatru.

Am ascultat timp de aproape o oră, până când gazda ne-a dojenit că nu dansăm, despre pasiunea pentru teatru care îl mişca, despre cum ar vrea să fie liber să creeze un teatru aşa cum îl vede el. Mă bucurăm că există astfel de oameni. Îndemnaţi de Anca am oprit discuţia, ne-am sculat în picioare şi ne-am dat mâna: Andrei, Puiu (aşa îmi spun prietenii). Îmi pare bine! Şi mie, i-am spus.
Andrei: Eşti student la arhitectură.
Da, de unde ştii?, l-am întrebat mirat.
Andrei: De la Cornelia.
Ciucuraş?
Andrei: Da, Ciucuraş.

...

După circa 40 de ani ne-am reîntâlnit în grădina unui restaurant cu ocazia zilei de naştere a lui Liviu Ciulei; masă la care mai erau Lucian Pintilie, Stere Gulea, Helga, soţia lui Ciulei şi încă două persoane. Ne-am revăzut cu plăcere. De vorbit nu prea am vorbit.

De ce am povestit toate aceste întâmplări?
Ca să înţelegeţi de ce am vrut în continuare să lucrez cu el.
Unu, am fost interesat de ceea ce făcea pe unde umbla şi punea în scenă spectacole, şi eram, asta era realitatea, mândru de el. În afară de Ciulei şi Pintilie mai era un creator român de o imensă anvergură.
Doi, venirea lui în România, scandalurile provocate fie de spectacolele puse în scenă (vezi Oedip), fie de vorbele lui tăioase, fie de felul în care el vedea poziţia unui manager, atitudinea deschisă, fără frică îl făceau în ochii mei un "Avut Naţional" şi când s-a pus problema să lucrez cu el pentru Ivanov de A.P. Cehov la Bulandra m-am gândit că nu e uşor să te "măsori" cu un astfel artist.

La început nu prea m-a vrut spunând că s-a gândit că nu are nevoie de scenograf. "Nici nu vreau să fac pentru acest spectacol scenografie, vreau să fac un Spaţiu", i-am spus.

Această idee i-a plăcut. Am făcut, după dorinţa lui, câteva schiţe şi până la urmă într-o seară am decis, Andrei cu mine şi cu Ducu Darie, ca scena să fie goală, ca scena să fie Decorul.

În primul rând am lungit scena, partea din fund este o scenă care poate fi coborâtă la nivelul părţii din faţă sau după caz poate fi ridicată la nivelul pasarelelor de pe fundul şi lateralele vechii scene. Într-un fel am continuat proiectul lui Liviu Ciulei, la care am lucrat împreună cu el şi cu Dan Jitianu, deci eram ca să zic aşa: acomodat.

Pasarele şi scări metalice, pereţii gri distrus inartistic, special pentru acest spectacol, şi podeaua din lemn semilucios, patinată într-un galben ca cel al frunzelor de toamnă, proiectoare puse pe jos ca nişte rivalte şi tuburile cu neon pe pasarele vroiam să arate o lume industrială în care se va aşeza o lume burgheză, falsă, îmbogăţită peste noapte şi unde dragostea pare că nu mai încape, o lume care poate folosi totul, de la eleganţă până la mârlănie şi care nu construieşte ci distruge. Am ales un mobilier care deşi are linii aristocratice miroase de la distanţă prin felul în care este combinat şi aşezat, miroase a parvenitism. În centru un pian de concert de culoare verde, dovadă a manifestărilor de excentrism, cu alte cuvinte noi suntem şi bogaţi dar şi oameni de cultură. La început mobilierul este îmbrăcat cu huse de plastic, huse care îl şi protejează, dar chiar dacă nu are preţul pe el e încă o dovadă că "avem".

Pianul, violoncelul, scaunele, mesele, măsuţele, argintăria le-am ales şi le-am amestecat să arăt parvenitismul, ce-l găsim şi la noi, exprimat uneori cu şi mai multă violenţă.

Pauză:
Cortina roşie, cortină de cabaret, în faţa căreia se joacă şi împreună cu jocul pe intervalele şi balustradele sălii prevesteşte spectacolul nemernic al nunţii, carnaval rusesc, şi apoi sfârşitul melodramatic: moartea lui Ivanov.

La Paris în vara anului 2010 la o cafea, aflăm de la Andrei Şerban că Ivanov va fi jucat de Ivanov. Minunatul actor care este Ivanov a devenit Ivanovul lui Cehov şi a lui Andrei.
Va mai trece ceva vreme până când să mai apară un Ivanov care să-l joace pe Ivanov cu atâta energie, violenţă şi poezie, un joc unde sub aparenţa unui dur este personajul sensibil doritor de dragoste.

Nuntă:
O perdea din folie de plastic desparte casa lui Lebedev, de spaţiul pentru nuntă.
Aici este o lume feliniană, măşti ridicole, oameni cu figuri pe care le uiţi după ce le priveşti, baloane şi ghirlande "lumea" care este numai a "lor".
Muzică rusească bună, veche dar bună, plină de romantism, cu un substrat de violenţă dar şi tragism.

Am lucrat mult şi greu cu Andrei Şerban, am lucrat greu cu Carmencita Brojboiu (costume), dar a ieşit un spectacol de neuitat, frumos şi urât, comedie şi tragedie, teatru şi mult teatru. Muzica rusească a punctat sentimente, pasiune şi lirism.
Băiatul cu părul blond, "nebun" să câştige, câştigă întotdeauna, deşi el pretinde că pierde, desigur în faţa exigenţei lui.

Să ştiţi că în artă cel mai bine e să fii în echipă cu "fanatici ai teatrului", care nu au somn când lucrează, care nu au linişte nici după zeci de spectacole jucate, pentru că piatra din care au realizat opera mai putea fi şlefuită ca să fie vie.


Nu am reuşit să plâng la Ivanov (spectacolul) decât în momentul în care buchetul de flori este aşezat pe mormântul Annei Petrovna (Mirela Oprişor) şi din acel moment până la sfârşit am avut ochii în lacrimi.


Victor Rebengiuc (Şabelski) te cucereşte fără să spună o vorbă, apare, face câţiva paşi şi totul se schimbă, aşa poate fi un mare actor; Cornel Scripcaru (Lebedev) trăieşte intelectual rus (?) ratat şi un neînţeles, un tată plin de iubire dar îngenunchiat de o soţie total nepotrivită, Manuela Ciucur (Zinaida Savishna), ca totdeauna jucând pe mai multe registre femeia parvenită, bogată până la disperare, comică dar plină de tragism în ticăloşia ei, crezând că banii o fac frumoasă şi atrăgătoare; Marius Manole (Borkin, deşi un ticălos, cu energie enormă la căţărat pe scara socială).

Nu e o încercare de cronică, ci o scurtă poveste despre cum devii "cineva" dacă poţi fi alături de BĂIATUL BLOND NEBUN DE A CÂŞTIGA.

Povestea mea ca scenograf legată de cel ce azi îmi este apropiat, nu am curaj să-i spun prieten, "băiatul blond nebun" de a câştiga a continuat şi sper că va continua.

Vreau să repet vorbele lui Alexandru Tocilescu, ce mi le-a spus la premieră înainte să ies la aplauze: "Du-te Puiule, meriţi ca şi el aplauzele, ai schimbat a doua oară după Ciulei, scena de la Icoanei. Îmi pare rău că nu am avut încredere în tine".
Dar are cineva?, am răspuns.
Şi apoi am ieşit la aplauze...


Urmează să povestesc despre premiera spectacolului Ce păcat că e curvă la Torino în cadrul Festivalului UTE a 16-a ediţie 24-25 noiembrie 2007.

(Scrisă între 18 şi 19 aprilie 2017 la spitalul Ponderas)



 Toate articolele despre Ivanov


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Octavian Neculai


Alte articole

 Ivanov după Şerban, Iulia Popovici
 Ivanov nu e cool, Ionela Liţă
 Spectacolul rolurilor secundare - Ivanov, Dan Boicea
 Ivanov, cu o echipă de elită, Dan Boicea, Simona Chiţan
 Până la urmă, de ce ne place să mergem la teatru? - Ivanov, Cristian China Birta
 Toate articolele despre Ivanov


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer