Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ioana, m-ai rupt! - lansare Nautilus


Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu

mai 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oricât m-aş da eu de rotund, şi mie mi-ar tremura vocea dacă ar trebui să leg frazele după o declaraţie a lui Radu Paraschivescu ca cea din titlul acestui articol. Sau dacă mi-ar spune Tania Radu că, de la Filip Florian încoace, aceasta e una dintre cele mai strălucite confirmări ale unui debut. Mi-aş porni reportofonul interior şi aş da play acestei înregistrări de câte ori mă adulmecă dubiul, vulnerabilitatea, neîncrederea. De câte ori cred că nu e bine, că e rău, că nu va exista un timp viitor pentru ce scriu, ci doar un trecut relativ(izat). "Nu e o carte bună. E o carte superbă!" Da, şi mie mi-ar ţiui urechile, cel mai probabil nu am auzit bine. Radu Paraschivescu, care glosează elegant, dar nemilos, pe marginea fraudei în literatură, Dan C. Mihăilescu, care te desfiinţează din vârful buzelor (pe care mai stăruie zâmbetul ironic), Lidia Bodea, care, marţial, dar atât de molcom, spune "nu", de nu-ţi mai trebuie nimic altceva. Ei, ba da, toţi oamenii aceştia, fără agende ascunse, salută, aplaudă, răsplătesc intelectual o carte şi o autoare. Căreia îi tremură vocea în această seară aşa cum eu nu am auzit-o niciodată public. Să ne înţelegem, vocea e obiectul muncii. La radio e timbrată, foşnitoare. A luptat ani de zile să îi reprime un clincheţit de copil, care azi nu mai apare decât în rarissimele momente când (auto)controlul are-o pană. E autoritară, ştiutoare, meseriaşă, dar are şi profunzimi calde, culori solare, surâs adunat la colţul gurii. Când tace şi se varsă în ficţiune, vocea asta, însă, se înfoaie şi irizează precum cea mai incredibilă pasăre a paradisului în plin ritual nupţial. Are şi magnificenţa penajului, translatată într-o mânuire a cuvântului ce trădează o cititoare hârşită şi debordantă. Are şi surpriza gestului, a acţiunii, a secvenţialităţii, care dă de gol autoarea care stăpâneşte reţeta suficient de bine cât să nu îi dea târcoale niciodată. Şi are şi instinctul acela de conduct prin care gâlgâie nu una, nu două, ci câte voci narative trebuie pentru a face să se audă un cor puternic şi intimist, strivitor şi moale, şuvoi vocal care ţâşneşte organic. Nu e îngrădit de nicio formulă, de nicio reţetă. Deh, dau din casă acum.

Când scrie, Ioana SCRIE. Cocoşată deasupra laptop-ului, cu un picior îndoit de la genunchi şi o cafea mereu în probabilitatea de a se vărsa pe canapea, scrie. Tastează energic cu o singură mână şi are darul acesta ca, oricâte desene animate, muzici, "mami-uri" sau "auzi, Ioana" se întretaie în jurul ei, să nu audă decât vocea voit sarcastică a Lunei, pe cea obosită a Arabellei, pe cea frântă a lui Yaakov sau pe cea a sopranei care, într-un imobil parizian, intonează primele măsuri din aria lui Manon de Massenet. Se întrerupe, consultă simultan cărţi de istorie şi de artă, link-uri deschise în paralel, dar ce mie mi se pare o ieşire din ritm, pentru ea nu e decât un interval în spectacolul dat de vocile pe care le aude şi pe care şi le face ale ei.

"Vezi că ies eu cu Maria diseară, ţi-o aduc pentru baie." "Dar tu ai fost şi dimineaţă!". "Lasă, tu stai să mai scrii..." Nu vă grăbiţi să vedeţi nobleţe şi generozitate în asta. Ca om care poate să stea şi să se holbeze şi jumătate de oră la o pagină albă, fără habar de început, apreciez momentele, nu atât de dese, când rândurile, capitolele se înlănţuie şi poveştile se desfac ca bujorii de care ne e plină casa. Nu ştii cât de curând se va mai întâmpla. Pentru că nu pot să influenţez vâna, măcar să îi dau apă la moară. Egoist, e felul meu iniţial de a mă strecura în urzeală şi de a o înnădi.

Mi-amintesc prima mea întâlnire integrală cu Nautilus. Îl luasem cu mine în computer, plecasem la Cluj, prezentasem o gală, apoi băusem un litru de Coca-Cola în speranţa unei nopţi albe. N-am întrerupt vocile din carte decât ca să fac un duş, să mă spăl pe dinţi şi să îmi fac check-out-ul la hotel. Am terminat-o pe o bancă în parc. Şi credeţi-mă, iar sunt egoist. O mâncam din priviri nu pentru că ştiam că Ioana ticăie acasă în aşteptarea unei impresii, ci pentru că, exact ca în cazul unei simfonii, eram intoxicat cu supradoza de emoţie, vibraţie şi suflet. Mâncam pe nerăsuflate o carte căreia nu îi întorceam paginile, ci îi dictam ritmul cu degetul pe ecran. Retrăiam Parisul, colţurile afective, zeci de discuţii, sute de fosile, curiozităţi şi capricii încapsulate în gravuri şi vitrine de muzeu, mii de paşi care începeau pe Avenue des Gobelins şi se odihneau la Ecouen, Escorial sau în Parcul Izvor. Mai mult, mă locuiau glasurile intercalate ale lui Octavian, Marc sau Blanche (Blanche cea atât de ambiguă, Blanche cea pluri-identitară, de la care a început totul), în rama polifonică a unei arhitecturi fantastice, dar bine împlântată în pământ.

Iubesc Nautilus. E a doua carte pe care o văd rotunjindu-se lângă mine. Îi simt lichidul cuvintelor în pagini şi îi ştiu vigoarea fără putinţă de ofilire. Atunci, în parc, când am terminat-o, i-am scris: "Nu pot să vorbesc chiar acum. Trebuie s-o las un pic să se aşeze. Te sun imediat." Nu îmi ajungea vocea mea, în sonorul ei de zi cu zi, ca să dau - ce stupid! - "o impresie". Asta e ca întrebarea de care nu mai scăpăm şi de care facem mişto crunt: "Cu ce gânduri aţi venit?" Şi, pentru că nu aveam o voce interioară care să le unească pe toate celelalte într-un flux sonor, am ales să tac. Câteva minute. Apoi m-am pornit, tremurat. Cum să nu îţi tremure vocea când, fără ştiinţa ta, ea a amestecat într-o singură noapte formule alchimice şi magice din veacul al XIV-lea, leacuri, pulberi şi prafuri tămăduitoare ca în Laur, disecţie medicală, tratate despre tulburările de spectru autist, istorie medievală, descrieri de ciumă şi drame în transportul subteran de persoane? Mai mult, când a exersat, hipnotic, ca pe o limbă străină pogorâtă din senin, dragostea exprimată în dialectul durerii, al pierderii, al alterităţii, al hazardului şi zădărniciei? Mulţi zic că Nautilus e despre el. Despre "celălalt". Despre marginal, autist, evreu, prea frumos sau sluţit de boală, anacronic, prea aproape de buza şanţului de la metrou, prea departe de linia de siguranţă. Eu zic că este despre dragoste. Un semnal de alarmă care trebuie tras când e în pericol să devină periferică.

Nautilus a început într-o seară de octombrie, în arondismentul 13, în spatele Manufacturii Gobelins, când am dat porţi în lături şi am mers pe unde curgea în secolul al XIV-lea la Bièvre. Eram exact în acelaşi loc, tot în octombrie, doi ani mai târziu, când (slujindu-se de tehnologia modernă a e-mail-ului), Nautilus şi-a anunţat concreteţea editorială. Un mesaj mut, ai spune, dar cu atâta căldură în voce şi fără pic de tremur. Mulţumesc.

Citiţi un fragment din Nautilus aici.





0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu
 Alte articole de Ioana Bâldea Constantinescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer