Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Conversaţie după înmormântare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amintiri teatrale (IX) - Conversaţie în iarbă şi caii albaştri din capul meu - Conversaţie după înmormântare


Octavian Neculai

mai 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iarăşi am răsturnat ordinea, m-am rătăcit printre gânduri şi am înlocuit Luci la Ieşi şi Bucuresci cu ceea ce urmează. Îmi cer scuze.

Unu.
Ca un Motto (Dintr-o carte: Ucenicul arhitectului de Elif Shafak):
..."Se prea poate ca formele ce îmi plutesc prin cap ori de câte ori mă întorc cu gândul la acele zile să fi fost desenate mai târziu, ca să-mi uşureze vina de-a le fi uitat chipurile. Totuşi îmi amintesc făgăduielile pe care le-am făcut şi n-am izbutit să le ţinem, nici măcar pe una dintre ele. E ciudat cum chipurile, oricât de trainice şi izbitoare ar fi, se şterg, pe când vorbele, făcute din aer, rămân.
S-au dus cu toţii. Unul câte unul. Din ce pricina ei au pierit şi eu am rămas să trăiesc singur până la vârstă şubrezeniei, Domnul şi numai Domnul ştie." (Agra, India, 1632)

Doi.
Aş fi putut să dorm în fiecare zi până la 10-11, apoi după ce-mi făceam toaleta de dimineaţă şi îmi sorbeam cafeaua, aş fi putut să ies să fac mulţi paşi pe stradă, privind oamenii mergând, alergând, să intru prin librării să-mi cumpăr cărţi (asta oricum o fac, de fapt!), să văd expoziţii, să mă duc la facultate să schimb vorbe cu foştii colegi profesori, să desenez nimicuri, să... de fapt să pierd vremea frumos şi liniştit. Îmi câştigasem acest drept pentru un om obişnuit la vârsta mea.
Dar, nu!
Prin capul meu, de cum mă trezesc, îi aud de departe venind, cu tropăitul lor cu ritm monoton, alergând încet, încet, să-i aud doar eu şi doar din când în când scoţând un fornăit, ca un uşor pufăit şi deodată se opresc, şi le aud urma lăsată de copitele albe pe pământul încă ud de roua dimineţii.
Se opresc şi îşi flutură coamele umflate de vântul uşor de primăvară-vară, cu capul plecat se uită, pe sub genele lungi şi negre, la mine şi se apropie cu boturile moi, umede şi calde de faţa mea.
Îmi ridic privirea şi le dau bineţe
Ei sunt
Caii mei.
Caii albaştri.
Eu ştiu că atâta timp cât ei vor veni să se apropie cu boturile moi, umede şi calde de faţa mea, mă voi ridica şi voi merge cu ei în lumea imaginilor mele, unde numai ei ştiu să mă ducă, să-mi arate drumul, să-mi deschidă uşile cu încuietori secrete, care se deschid lin lăsându-mă să văd în spatele acestora.
Ieri pentru azi am tremurat de emoţia că nu vor mai veni în fiecare dimineaţă să mă atingă cu boturile lor umede, dar a fost să continue, pentru mult timp sper, aceste întâlniri secrete pentru alţi ochi decât ai noştri, întâlniri din care întotdeauna iese "ceva".


credit: Octavian Neculai

Mă uit în spate şi văd lumea mişcându-se, văd nori albi şi pufoşi alergând pe coala albastră a cerului, acolo sunt mulţi din cei pe care-i iubesc şi azi şi mai în josul coalei o altă lume şerpuind, muncind, cântând, dansând. Dar în faţă dacă mă uit văd lumea bucuriei, lumea care zideşte din vorbe, gesturi, mişcări şi zâmbete frumosul viu.

Mă gândesc la miile de spaţii, cu miile de forme din materialele ce nu există decât în mintea mea, forme clare, dar neîmplinite, forme ce le-am văzut doar eu şi pe care creionul încă nu le-a desenat.

credit: Octavian Neculai

Trei.
Am citit piesa Yasminei Reza Conversations apres enterrement / Conversaţie după înmormântare, prima oară în franceză, apoi în traducerea nemeritat-dispărutului Alex Leo Şerban (un rafinat intelectual şi traducător de mare clasă), la sugestia lui Ducu Darie, şi încet, foarte încet am început să înţeleg, vorbind mult cu el, ascultându-i gândurile spuse despre lumea scrisă de Yasmine Reza.

 
credit Mihaela Marin / credit Octavian Neculai

Patru.
Dacă am putea tăia un dreptunghi din scoarţa Pământului, un dreptunghi plin cu iarbă, şi am citi apoi, printre firele de iarbă sau flori, am găsi multe, multe poveşti despre cei ce sunt, cei ce pleacă şi cum de multe ori ne întoarcem în timp pentru a ne întâlni noi cu noi, noi cu cei iubiţi, noi cu cei neînţeleşi.

Cinci.
Când am înţeles unde ne duc aceste gânduri, m- am întins pe burtă şi am privit în lungul pământului printre firele de iarbă. M-am aşezat la veghe şi am desenat bucata de pământ, cu iarbă înaltă, buruieni, mobilă veche împrăştiată pe acolo, bucata de pământ verde flancată de două foi de zid. Două foi cu goluri, fără uşi, care stau să cadă.
Dacă spectatorii vor putea privi printre firele de iarbă şi buruieni, ca şi cum ar scoate privirea din pământ, senzaţia de plutire între lumi ar putea să ni se împlinească.
Şi s-a împlinit!

Şase.
A fost prima oară când decorul pe care l-am creat mi-a dat sentimentul desprinderii şi zborului prin universul văzut şi cel nevăzut, dar de care suntem conştienţi şi care ne plimbă în timpul prezent, trecut şi mai ales viitor.

M- am grăbit să aduc pe scenă decorul, conştient fiind că numai acolo, în decor, Ducu va putea lucra cu migală scenă cu scenă, replică cu replică, aducându-i pe actori în lumea care să le asigure stări şi simţiri ale locului şi să-şi explice sensurile gândurilor ce se năşteau de la repetiţie la repetiţie. Îmi doream să simt cum locul devine al lor.

Şapte.
L-am adus.
Şi timp de nouă luni, aproape zi de zi, un grup, o echipă de actori extraordinari, ai Teatrului Bulandra, au repetat până la epuizare; iată-i: Cornel Scripcaru (Nathan), Ioana Macaria (Edith), Marius Chivu (Alex), Dan Aştilean (Pierre), Camelia Maxim (Julienne), Daniela Nane (Elişa).

Sextetul Imperial care timp de o sută cinci minute, cât ţine spectacolul, te ţine încordat, de uneori te pierzi şi pluteşti, te scufunzi, te ridici, te duci în lumea lor.

Opt.
Nu mă pot abţine să tac şi să nu vă spun cum am văzut eu acest sextet. Şi spun:
Cornel Scripcaru, sigur pe el ca şi personajul, îndrăgostit, dar purtând masca detaşării: pianul unu;
Ioana Macaria, cu vigoare, dar captivantă, dezvăluind slăbiciunile femeii mature, autoritară fără a putea fi de fapt, cu frustrarea iubirii neîmplinite, mulţumită cu puţinul unei nopţi de dragoste: pianul doi;
Marius Chivu, un puşti etern, cu geniu, spun unii, gelos, invidios, coleric, fără să înţeleagă dragostea lui către ceilalţi şi a celorlalţi către el, neîmplinit în relaţia cu tatăl, cu fratele, cu cea pe care o iubeşte, cu geniul nimicului: violoncelul;
Dan Aştilean, jucând cu umor şi autoironie, când subtil, când prăvălindu-se peste noi, un bătrân plin de dorinţe, dar fără vlagă, ironic, poetic penibil, plin de sfaturi, dar gol de viaţă: trompetă;
Camelia Maxim, surprinzătoare ca de obicei prin multitudinea tonalităţilor atât vocale cât şi ale gesticulaţiei, jucând femeia frumoasă care pierde întotdeauna, greu de uitat jocul ei cu puterile pe care nu le numim: flautul;
Daniela Nane, de data asta, în sfârşit, frumuseţea îi este întrecută de forţă duioasă a interpretării şi talentului pe care, parcă, l-a ţinut ascuns, femeia dorită, dar care poate fi a unui bărbat care o doreşte, dar se dăruieşte total numai celui care reprezintă împlinirea: vioara.

Închipuiţi-vă aceste şase instrumente cântând într-o perfectă armonie. Aici este vorba de şase mari actori şi un mare dirijor: Ducu Darie.

credit Mihaela Marin
 
credit Mihaela Marin / credit Octavian Neculai
 
credit Mihaela Marin / credit Octavian Neculai

Nouă.
Repetiţiile, au durat până la epuizare, cu toată durerea realizării operei pline, "rotunde" şi ar mai fi durat mult încă chinul perfecţionării, şlefuirii, dacă Ducu nu l-ar fi invitat pe Adrian Enescu să scrie muzica spectacolului.
Adrian i-a spus lui Ducu: "Tu ştii că eu nu citesc, eu vreau să văd. Vin la o repetiţie, văd şi apoi scriu muzica."
A venit, s-a aşezat lângă Ducu, şi ce a urmat a fost extraordinar: a fost un şnur ca o avanpremieră şi piesa s-a derulat fără oprire, ei, actorii, au avut o trăire a momentului eliberării energiilor acumulate timp de câteva luni, simţindu-se dorinţa de a juca, de a aduce spectacolul în faţa publicului. Ei abia aşteptau. Şi s-a văzut că şi Ducu de abia aştepta.

Adrian Enescu a scris muzica: jazz-pian, multe sensuri, planuri de sunete care te pătrund şi te leagă de viaţa celor şase personaje. O muzică parcă venită deodată de undeva. De pe altă lume!

 
credit Octavian Neculai

Zece.
Şi pereţii care flancau bucata de pământ verde s-au lăsat peste cei şase, împietriţi, aşezaţi în cerc pe scaunele vechi, s-au lăsat peste iarbă, peste vorbe.


Noi vedem cele câteva pietre de mormânt de pe faţa cealaltă a pereţilor, ne imaginăm un câmp de pietre de mormânt şi ne gândim:

Aşa ar fi trebuit să înceapă piesa, de sub aceste pietre de mormânt?

(Început 5 mai 2017, terminat 13 mai 2017)





 Toate articolele despre Conversaţie după înmormântare


0 comentarii

ÎN PROGRAM

Teatrul Bulandra-Caragiu Space
Sâmbătă, 25.11.2017 - 19,00
Sâmbătă, 09.12.2017 - 19,00


Resurse

 Alte articole de Octavian Neculai


Alte articole

 Cât te-am aşteptat, Ducule! - Conversaţie după înmormântare, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer