Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Procesul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Procesul kafkian la Naţionalul clujean


Adrian Ţion

mai 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Spectacolul începe cu o scenă vizuală de impact, bine gândită, care m-a trimis imediat la poezia lui Marcel Mureşeanu Celula goală. O scenă axată pe simbolistica vestimentaţiei. Cei şase-şapte actori sunt îmbrăcaţi în negru, numai Ionuţ Caras, neprihănitul K., e drapat într-o cămaşă albă. Iată şi versurile poetului clujean amintit mai înainte:
Toţi judecătorii sunt îmbrăcaţi în negru.
Toţi avocaţii sunt îmbrăcaţi în negru.
Toţi grefierii sunt îmbrăcaţi în negru.
Toţi procurorii sunt îmbrăcaţi în negru,
doar adevărul e îmbrăcat în alb,
dar el nu are ce căuta acolo
!

Costumaţia semnalizează din start proporţia halucinantă a conflictului şi a dramei. Apoi, agresat de agenţi dubioşi, K. începe să se zvârcolească întocmai aşa cum se caţără pe pereţii realităţii gângania monstruoasă din Metamorfoza. E spaima celui captiv, îndrituit a-şi explica în faţa unei instanţe supreme existenţa larvară, marginală, proprie unui slujbaş mărunt, prins în angrenajul unui sistem diabolic, birocratic şi justiţiar deopotrivă. E culpabilizată viaţa unui ins singuratic, dubios, meschin, duşmănos (în ochii colectivităţii). Şi asta până la sfârşitul spectacolului, când, împins de împrejurări şi acuzaţii stranii îşi acceptă sentinţa şi moare "ca un câine". Ca un câine sau ca un om învins de un sistem judiciar aberant, criminal?

Mihaela Panaite abordează subiectul romanului dintr-o perspectivă crud realist-carnavalescă, la limita suportabilului. E o viziune sobră, nu sumbră, diluat coşmarescă, de o mare unitate regizorală, în care nu lipsesc intruziunile parabolice, fireşte, ca nişte felii de esenţializare a limbajului ce saltă în umor negru cele mai importante momente ale acţiunii. Decorul lui Helmut Stürmer e sobru şi el, sugerând recluziune şi ostracizare: scări verticale şi oblice din fier, plasă de sârmă, birou sluţit cu sertare inegale, fundal cu figurine uriaşe pictate ca la bâlci (cam ieşite din context) şi reflectoare orbitoare.

Cadrul neomenos e creat. Agresiunea asupra fragilităţii (fizice şi morale) a lui K. poate începe. Şi personajele nu contenesc să se năpustească asupra lui până în finalul voit scârbos, când i se face (la propriu) disecţie. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. În treacăt fie spus, extincţia în secvenţa de un naturalism frust din final putea să lipsească. Muzica lui Şerban Ursachi însoţeşte şi amplifică în mod frisonant strădania eroului de a se disculpa, de a-şi apăra intimitatea şi demnitatea călcate în picioare. E o muzică hârşită, nemiloasă, crudă, care vine din străfundurile unui labirint al căutărilor. Dramatizarea romanului, realizată de Mihaela Panaite şi Daniel Ilea, sintetizează materia prozei în scenele-cheie derulate ca momente de întâlnire cu personajele-cheie respective. Calvarul lui K. începe cu cei doi agenţi şi continuă într-un lanţ de confruntări umilitoare şi provocatoare în egală măsură: cu Doamna Grubach (Elena Ivanca), cu Spălătoreasa, (Angelica Nicoară), cu Unchiul lui K. (Radu Lărgeanu), cu Domnişoara Bürstner (Anca Hanu), cu Domnul Block (Adrian Cucu), cu Avocatul Huld (Matei Rotaru), cu Leni (Patricia Brad) sau cu Pictorul Titorelli şi Aprodul Curţii (Cristian Grosu). Eroul parcurge un maraton de încercări şi eşuează lamentabil la fiecare dintre ele, consimţind tacit la verdictul final.

Ionuţ Caras e tot timpul pe scenă, devoalând feţele personajului prins în picaj absurd de la statutul lui de om respectabil în cadrul societăţii. Epuizant jocul lui, dar şi penetrant în psihologia personajului. Actorul pune în evidenţă neputinţele, dar şi strategiile eroului de a accede la maşinăria infernală judiciară care calcă în picioare omul şi sensibilităţile lui. Peste tot supliciul îndurat, când şi speranţele eroului ajung la limită, vine Adrian Cucu (din sală) şi rosteşte într-un stil foarte personal, clovnesc, magistral, inconfundabil, monologul În faţa legii. Momentul e foarte bine ales şi sala rămâne mută. Spectacolul putea să se încheie aici. Luptele cu stihiile justiţiare au fost explicitate, zbaterile eroului motivate. Dar regia propune detalii, uneori excedentare, ieşind din sferele sobrietăţii impuse ca măsură coagulantă a discursului. Uşor redundantă mi s-a părut supradimensionarea la modul burlesc a misterului sexual insinuat la un moment dat prin capetele şi mâinile actorilor (se pare, excitaţi) ce ies din panourile pictate ca la bâlci şi grohăie animalic. De mare efect e contribuţia lui Matei Rotaru în avocatul-zbir. El are statură şi biciuşcă de dresor de circ cu care şfichiuieşte dominator pe la urechile clienţilor. Un veritabil deţinător al dreptăţii, al adevărului, al "legii". El e "în lege" şi o foloseşte cum vrea, în vreme ce sărmanul K. rămâne mereu în afara ei.

Din multele fantezii teatrale (unele dansante) văzute, inspirate din proza lui Kafka, Procesul pus în scenă de Mihaela Panaite la Naţionalul clujean mi se pare cel mai apropiat de spiritul cărţii, cel mai solid construct scenic din ultimul timp.





 Toate articolele despre Procesul


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer