Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vara greu de uitat a Carlei Simón - Estiu 1993 / Vara lui 1993, la TIFF, 2017


Doina Giurgiu

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
1993 nu a fost un an oarecare nici pentru Carla Simón, nici pentru felul în care SIDA îşi făcea simţită prezenţa în lume: era anul în care Rudolf Nureev pierdea lupta cu boala, dar şi anul în care Philadelphia lui Jonathan Demme, Tom Hanks şi Denzel Washington debuta pe ecranele din SUA, fiind primul film american important care vorbea deschis şi onest despre SIDA. În 1993, Carla Simón, regizorea lui Estiu 1993 / Vara lui 1993, avea şase ani şi o mamă pe care virusul imunodeficienţei dobândite o trecea în statistica în plină creştere a deceselor din Spania. O copilărie fericită sau nu până atunci, dar cu siguranţă fracturată de acel moment şi reconstruită cu puterile firave, pline de angoase, deznădejde şi dor neconsolat ale vârstei. O reconstrucţie încheiată peste ani, odată cu de- şi re-compunerea pieselor de puzzle ale memoriei, desfăşurată şi probabil vindecată prin acest film.
 
Frida, protagonista Verii lui 1993, îşi vede lumea brusc stricată de moartea neexplicată, nepovestită, nealinată a mamei. O mamă pe care o s-o descoperim mai târziu în jocul ei, departe de a fi perfectă, dar cu toate acestea fundamentul micuţei vieţi care abia începea să-şi înţeleagă mediul şi invizibilele sfori ale relaţiilor cu adulţii din jurul ei. Fără prea multe pregătiri, e trimisă să locuiască cu familia fratelui mamei, undeva, într-un sat nu foarte prosper, departe de Barcelona ei, a bunicilor şi a mătuşii Lola, de care nu vrea să se despartă. Într-o casă în marginea pădurii abundente şi sălbatice, în care totul e nou, străin şi complicat, de la găinile care o înspăimântă şi pisica care îi provoacă o alergie, la cei doi adulţi, unchiul Esteve (David Verdaguer) şi mătuşa Marga (Bruna Cusí), în care nu are încredere, şi o competiţie pentru afecţiunea lor - Anna, fetiţa de 4 ani a acestora, pentru care totul e inocenţă, e acasă, natural, frumos.
 

Încă de la început, din privirile şi gesturile filmate, e clar că Laia Artigas, interpreta Fridei, e un succes de casting. Însă odată cu apariţia celui de-al doilea copil-personaj, Anna, interpretată de Paula Robles, devine cert că, dincolo de poveste şi de scenariu, Carla Simón ştie ce face şi face bine. Pentru că felul în care cele două fetiţe interpretează şi interacţionează pe ecran vorbeşte mult despre abilităţile regizoarei de a clădi şi a pune alături personaje a căror construcţie e atât de depedentă de relaţia actor-regizor, încât orice mişcare greşită în acest "joc" cu copiii le va submina definitiv autenticitatea. Iar acest lucru nu numai că nu se întâmplă, dar scenele, nu puţine, în care Frida şi Anna îşi vorbesc sunt atât de naturale, de neforţate, de ne-jucate, încât filmul nu câştigă doar în punctele tehnice, de direcţie şi indicaţii corecte, ci mai ales în transferul de emoţie, de trăire-împreună cu personajele, de coborâre la exact acel nivel pe care îl menţine aproape constant camera de filmat, cel al vârstelor lor, al privirii mici, care nu poate cuprinde decât parţial, în unghiuri înguste, ne-revelatoare, viaţa la şase şi la patru ani.
 
Iar la şase ani, viaţa din care lipseşte pilonul - mama, e ceva dens, prin care copilul înainteză greu, făcând lucruri a căror importanţă sau impact nu le înţelege, pentru că are puţine instrumente pentru asta sau niciunul. Jocul şi testarea tuturor lucrurilor sau oamenilor noi e o lege de la care nu are cum să se abată pentru că e felul lui de ordona totul, de a da contur şi de a găsi punctele de sprijin. E un joc mai mult sau mai puţin nevinovat şi abandonarea Annei în pădure, şi provocarea ei de a înainta în apa adâncă din care o salvează îngrozit Esteve. E o testare a tuturor, dar mai ales a propriilor forţe, şi plecarea în plină noapte, cu bagajul de păpuşi adunat temeinic într-un rucsac, pe drumul întunecat, prin pădurea în care cucuveaua e un cântăreţ deloc vesel. Dar câtă contragreutate armonioasă aduce dialogul nocturn cu Anna, căreia îi spune motivul plecării grăbite: pe ea, aici, nu o iubeşte nimeni. Şi răspunsul fără respir al Annei: eu te iubesc. Apoi întorcerea din drumul înspăimântător, la părinţii adoptivi care-şi vărsau disperarea în reproşuri, cu masca senină a unei subite înţelepciuni: va pleca mâine, azi e prea întuneric. Iar asta într-o familie care o aşteaptă, de fapt, să se convingă că are locul ei în ea, cu o noua mamă pe care ar vrea să o iubească, dar îi e teamă că va dispărea la fel de brusc precum cea deja pierdută.

SIDA, pe de altă parte, e un actor nevăzut, ne-explicat, mai degrabă un spectru, decât o prezenţă. La Barcelona, în febra mută a pregătirilor de a o trimite la ţară, Fridei nu i se povesteşte de ce i-a murit mama. Dar de ştiut, ştiu mulţi, incusiv prietena Margăi, care îşi fereşte cu groază fetiţa de orice contact cu Frida, atunci când ea se răneşte şi sângele unde s-ar putea afla virusul mortal se scurge pe piciorul julit. Marga e însă cea care ştie ce e de făcut, care o apără şi încearcă, în ciuda bunicilor, să-şi asume rolul de mamă şi va fi cea care va aduce un pic de lumină în mica minte în formare şi înţelegere a Fridei, cea care îi va povesti, atât cât se pricepe, ultima zi de viaţă a mamei pierdute. Esteve, din punctul de vedere al derulării acţiunii, e primul care se străduieşte să îi câştige încrederea, din prima dimineaţă, când o salvează de insistenţele Margăi să-şi bea laptele, bând, complice, jumătate de pahar. Toate astea n-o împiedică pe Frida să se victimizeze, minţind fără să clipească pentru a atrage atenţia asupra ei, întâi în faţa Margăi pentru a câştiga prima poziţie în detrimentul Annei, apoi în faţa mătuşii Lola pentru ca restul familiei s-o compătimească şi s-o ducă înapoi la Barcelona, departe de eforturile de integrare, care o sperie constant, deşi e limpede că noul loc e un acasă în toată regula şi că încet-încet se ataşează de toţi.
 
Filmul are stângăciile şi împiedicările lui, cu lentoarea nejustificată a unor scene, cu camera atât de hotărât limitativă a spaţiului naraţiunii, încât ajunge să pună bariere fizice fără sens, îngustând înţelegerea decorului, mai degrabă forţând privirea cu o pereche de ochelari de cal acolo unde un cadru larg nu altera cu nimic senzaţia de filtru al vârstei personajului principal. Însă felul în care regizoarea duce filmul la climax şi-apoi imediat trage cortina de sfârşit, face un final de mărturie şi mărturisire autobiografică neaşteptat de frumos şi cathartic din plânsul brusc şi disperat, în plină joacă fericită cu noua familie, un plâns de emoţie adusă la apogeu, de descărcare şi vindecare deopotrivă, de despărţire de trecut şi integrare în prezent, de pierdere irecuperabilă şi găsire mirabilă. Un plâns cât o vară grea, de călătorie departe în miezul durerii, dar adusă la malul bun, al alinării şi regenerării.
 
Carla Simón a primit anul acesta Ursul de Cristal la Berlin, pentru cel mai bun film de debut, şi Estiu 1993 / Vara lui 1993 ar putea să-i urmeze peliculei spaniole de anul trecut - Uşa deschisă / La Puerta Abierta, la câştigarea premiului publicului la TIFF 2017.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Giurgiu


Alte articole

 19,5 minute - Discriminarea răneşte! - Grădiniţa & Şcoala & Spitalul, Iulia Hossu
 Despre noi şi cei de lângă noi - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Andrei Vornicu
 Şi ciutele se-mpuşcă, nu-i aşa? - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Simetrii şi contemplare - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer