Cele 28 de grade şi cerul senin al amiezei au lăsat în urmă o seară limpede, populată de musculiţe uşor agasante, de neaşteptat de multe stele şi de multă nerăbdare zâmbitoare. Tudor Giurgiu vorbeşte de cel mai mare ecran (23 m x 14 m) din istoria festivalului. Un avion de linie survolează centrul Clujului, în timp ce luminile teraselor din jur se sting, contribuind la atmosfera de uriaş cinema în aer şi în vremuri libere. Traficul rutier fusese oprit cu câteva ore mai devreme. Se lasă liniştea. O coproducţie belgo-olandezo-bulgară deschide cel de-al 16-lea TIFF.
Un bărbat măsurând peste doi metri, cu urechi mari, braţe atârnând stingher şi voce timidă, umple ecranul. Aduce cu fotografiile Regelui Mihai din tinereţe, dar e Regele Belgiei din plină ficţiune. O serie de spectaculoase explozii solare îl ţine prizonier într-un hotel din Istanbul, în timp ce acasă Valonia tocmai îşi declară independenţa "and that mini-country of his" (cum avea să fie numită mai târziu de un sârb pensionat timpuriu, după o carieră de sniper în războiul bosniac) se duce de râpă. Inspirat poate de spectacolul celest, poate de frica de a-şi pierde confortul, Regele decide la rându-i să-şi pensioneze cariera de prizonier al destinului şi alege să acţioneze.
Urmează un royal-road-movie ţăcănit-adorabil, care traversează Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Adriatica şi Albania, câteva stereotipuri amintind de schematismul din Toni Erdmann, situaţii-citat (in)voluntar din Some Like It Hot, Asfalt tango ori California Dreamin' (nesfârşit), referinţe din îndepărtatul Homer şi din dureros de apropiatul exod / naufragiu al refugiaţilor de peste mările din jurul Europei, gag-uri de un umor nebun şi fragmente în care speranţa muşcă din resemnare, portrete de grup şi profiluri individuale, vorbe mari şi tăceri stânjenite, ample dorinţe şi jenante eşecuri, un melanj hohotitor de auto-ironie şi duioşie, o scrisoare de amor expediată de pe un ecran uriaş, dintr-o noapte de vară, spre sutele de milioane de oameni deasupra cărora (încă) mai flutură o bucată de pânză albastră cu oarece stele galbene.
Filmul e o comedie-parabolă şi ar fi mişto să fie tratat ca atare. O încercare onestă de a duce Uniunea, aflată în prag de divorţ, la psihologul de cuplu pentru a-i fi adresată faimoasa întrebare: "Am înţeles ce vă desparte, ne-aţi putea spune, rogu-vă, ce vă uneşte?". Produsul artistic al unui belgian şi al unei britanice, duo-ul pe care geopolitica a scris apăsat (br)exit, dar pe care cinema-ul se încăpăţânează să-l aducă pe aceeaşi masă, în acelaşi autobuz, în aceeaşi barcă, în numele a ceva pe care, din dorinţa de a evita clişeul pompos, s-ar putea să nu fim în stare să-l numim, fără ca asta să diminueze în vreun fel ceea ce simţim şi (atenţie, urmează vorbă mare!) iubim.
Poate că încercarea stângace a monarhului belgian de a-şi păstra regatul unit, a cărui soarta filmul o lasă în seama imaginaţiei noastră, va fi sortită eşecului. Asemenea efortului don quijotesc al personajului lui Andi Vasluianu din Despre oameni şi melci de a salva de la faliment fabrica unde lucrează. Poate că vremea amândurora a trecut şi că fericirea va veni din altă parte. Dar e ceva în drumul lor flamboaiant spre eşec care s-ar putea să ne facă să (ne) înţelegem mai mult decât zeci de lecţii juste, livrate aseptic şi pertinent, în work-shop-uri şi seminarii ferite de cuvinte, gesturi şi gânduri mari.
E aproape miezul nopţii când Peter Van den Begin, actorul-Rege, urcă pe scenă în uralele spectatorilor care îşi întârzie, cu câteva minute, drumul spre terase. TIFF-ul începe râzând şi hohotul e molipsitor. Să avem festivalul pe care îl visam în lumea pe care o merităm!
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..