iunie 2017
Festivalul TIFF 2017
Copleşit de asemănări, aproape în oglindă cu Le silence de la mer am privit şi comentez acum Frantz al francezului François Ozon. Ostilităţile franco-germane din cele două războaie mondiale îşi găsesc în ele subtile interpretări, chiar dacă unul vine din 1949 şi celălalt din 2016. Ca tehnologie, apropierea e subliniată şi prin întrebuinţarea peliculei alb-negru. E drept, în Frantz apar şi scurte irizări color care înmoaie severitatea dramei, punctând bucurii trecute şi aducând speranţe de depăşire a urmelor lăsate de coşmarul conflictelor armate, speranţe de încredere într-un viitor incert totuşi. Mai mult decât atât, situaţiile sunt congruente. Unui ofiţer german intrus într-o comunitate franceză (din Le silence de la mer), îi corespunde un soldat francez auto-intrus într-un orăşel german la un an de la încheierea ostilităţilor militare din Primul Război Mondial (din Frantz). Situaţii similare, cu impact conflictual ce declanşează problematizarea şi incită la analiză nepărtinitoare.


Soldatul francez e Adrien Rivoire, personaj straniu, sadic şi inocent totodată, tânăr cu conştiinţa încărcată, interpretat cu vădită comprehensiune de Pierre Niney. Faţa mult alungită şi expresia enigmatică, tragică a figurii, conferă actorului posibilitatea de a transmite un fior rece la fiecare apariţie pe ecran. El poartă pe chip tensiunea întregii trame a filmului. Adrien vine să-şi ceară iertare de la părinţii celui ucis de el sau să se auto-pedepsească / mutileze psihic pentru crima comisă asupra unui duşman, Frantz, în tranşee, în timpul luptelor. Dar Frantz avea o logodnică, pe Anna, adoptată acum de părinţii acestuia. Ea caută să dezlege misterul creat în jurul apariţiei lui Adrien în orăşel, francezul intrat în vizorul opiniei publice locale, cel care merge regulat la mormântul lui Frantz din cimitir. Ura germanilor (învinşi în primul război) pentru francezi e contrapusă analog, puţin cam forţat după gustul meu, cu ura francezilor pentru germani în două secvenţe cântate. Una se întâmplă în orăşelul german, când bărbaţii din local cântă cu exagerat avânt patriotic un marş mobilizator şi cealaltă, când într-un restaurant din Paris, Anna asistă la intonarea Marseillezei. Paralelism tradus ca tentă de denigrare superioară a imnurilor războinice.

Din acest punct al confruntării şi al întâlnirii dintre Adrien şi Anna, filmul dezvoltă cu mult tact un story melodramatic, dar nu de tip soap opera. Rigoarea naraţiunii se menţine până la sfârşit. În prim plan este menţinută Anna şi căutările ei nu lipsite de surprize, coşmaruri, depresii. Războiul a lăsat urme adânci. Pentru rolul Annei din Frantz, actriţa Paula Beer a primit Premiul "Marcello Mastroianni" pentru cea mai bună speranţă feminină la festivalul de la Veneţia. Într-adevăr o apariţie care nu se poate uita uşor. Ea pune în evidenţă caracterul introvertit al personajului, chinuitoarea povară a pierderii ireparabile şi a întâlnirii ucigaşului punând-o şi în situaţia de a se sinucide. E salvată la timp de localnicul care speră să o ia în căsătorie. Dar drumul ei e altul. Cu sobrietatea-i caracteristică, dublată de delicateţe şi lipsă de discernământ, Anna oscilează între dezvăluirea celorlalţi a adevăratului ucigaş al lui Frantz şi iubirea secretă pentru acesta. Păşeşte pe nisipuri mişcătoare, nesigură, rezervată, retrasă în sine, ascunzând adevărul faţă de părinţii lui Frantz şi simţindu-se atrasă de Adrien. Aici apare din nou, în complementaritate cu monologul ofiţerului german din La silence de la mer motivul frumoasa şi bestia. Anna se îndrăgosteşte de ucigaşul logodnicului ei, dar calea spre el este închisă. Află asta abia când îl caută la Paris şi totuşi, finalul cu secvenţa din Luvru, găseşte sugestia substituirii lui Adrien cu un tip cu faţa la fel de lunguiaţă ca a actorului Pierre Niney.

François Ozon e convingător, ştie să povestească filmic şi o face cu deplină stăpânire a mijloacelor. Rigoarea şi lentoarea filmării şi derulării scenelor fac din Frantz un film foarte bine construit, grăitor în fiecare detaliu, în care imaginea, şi nu dialogul, devoalează treptat misterul situaţiilor şocante în care sunt puse personajele. Camera conduce spectatorul prin poveste lăsându-l să facă singur conexiunile. Un film ce povesteşte cu mult tact şi pricepere una din dramele franco-germane în care şcoala franceză de cinema a avut şi are ceva de spus. Vorbim aici de o frumoasă tradiţie şi, iată, de o continuitate pe măsură.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus