În orice caz ziua cu numărul 2 s-a desfăşurat sub un oarecare simţ al alertei. Având multe filme la care voiam să ajung şi nişte pagini de caiet flagelate m-aş fi aşteptat să fiu grăbit, neatent şi să fug prin oraş. Resimţeam starea de alertă, dar nu mă deranja cu nimic.
Primul film văzut ieri a fost Even Lovers Get The Blues / Când amanţii n-au chef (r. Laurent Micheli, Belgia, 2016). Un grupuleţ de prieteni destul de unit (să zicem) îşi desfăşoară vieţile romantice până dau de diferite impedimente. Unii băieţi vor threesome-uri, iar fetele nu, alte fete vor threesome-uri iar băieţii copii, unii tipi vor tipi, unii tipi vor tipe şi tipi, unora le moare iubitul, altora le pleacă. Cumva nimic neobişnuit. Mă gândeam în timpul filmului la conceptul de intimitate şi cât de greu e să redai intimitatea pe ecran. Am totuşi impresia că spectatorul nu trebuie să vadă chiar tot. Uitându-mă la oamenii din film mă gândeam la dorinţa asta arzătoare de avea pe cineva, urgent şi în ce moduri vor ei. În aceeaşi direcţie catastrofică nimeni nu are răbdare cu nimeni, se obligă unii pe alţii la decizie. Cred că are mare legătură cu lumea în care trăim, totul trebuie să fie rapid. Unele lucruri se construiesc şi până şi construcţia lor poate fi interesantă. De foarte multe ori în timpul filmului m-am simţit de parcă mă uit la un film de Xavier Dolan. Lucru care nu e neapărat rău, doar că erau numai momente.
El Rei Borni / Regele fără un ochi (r: Marc Crehuet, Spania, 2016) a început în forţă, muzică de thriller, contraste şi forme alternate. Toate acestea încă din generic. Filmul prezintă 4 oameni între care relaţiile devin din ce în ce mai absurde. Pe de-o parte avem cuplul incapabil de a comunica real: David, poliţist specializat în controlul maselor, şi Liydia, care oscilează între hobby-uri momentan fiind pasionată de gătit. Pe de alta îi avem pe Sandra şi Ignasi, lovit la un protest de un glonţ de cauciuc în ochi. Cina declanşează o serie de evenimente din ce în ce mai absurde. În film toţi sunt oameni activi dintr-un punct sau altul de vedere. Rectific, sunt oameni alerţi, sunt oameni care vor lucruri, dar se comportă de parcă ar avea nevoie de ele. Aceste dorinţe şi pasiuni ne fac să ne recunoaştem propriile absurdităţi şi încăpăţânări. Cumva ne face şi să ne iertăm pentru că avem sentimentul că de fapt căutăm ceva mai mare. Alergăm după răspunsuri.
La asta m-a făcut să mă gândesc a doua zi de TIFF. Am şi plecat de la două filme, dar nu asta e important aici. Azi o să încerc să am răbdare.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..