Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  25th Hour

Încă un rebel - 25th Hour


Andrei Gorzo

Dilema, aprilie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Edward Norton se uită în oglindă şi înjură tot ce mişcă. Pe sikh-ii şi pakistanezii din New York îi face "terorişti în formare", pe ruşii din Brighton Beach îi face mafioţi, pe portoricani îi trage la răspundere pentru "cea mai proastă paradă din oraş", dominicanii sînt de vină pentru că sînt mai proşti decît portoricanii, toţi italienii se comportă de parcă ar da probe pentru The Sopranos, negrii nu ştiu decît să dea vina pe albi atunci cînd pierd la baschet.

Mai sînt menţionaţi, printre alţii (Norton înjură mai repede decît pot eu să iau notiţe), "jidanii cu pălării negre, în gabardinele lor pline de mătreaţă", "poponarii care-şi vîntură sculele pe canalul 35", brokerii de pe Wall Street, soţiile albe, bogate şi bătrîne, poliţiştii, preoţii, biserica catolică, "I.H." ("a scăpat uşor - doar o zi pe cruce"), prietenii cei mai buni, prietena, tatăl alcoolic, New Yorkul, Bin Laden şi, la final, Montgomery Brogan, traficantul de droguri care în mai puţin de 24 de ore va intra la puşcărie, Monty Brogan, omul care se uită în oglindă şi nu se mai poate opri din înjurat. Nici n-am vrea să se oprească: unui om care "se duce şapte ani în iad", nu-i ceri să se sinchisească de corectitudinea politică, să respecte sensibilităţile celorlalţi şi să nu ia numele lui I.H. în deşert. Ca să nu mai vorbim de faptul că ieşirea lui - ca o arie a urii, dintr-o operă hip-hop - e genul de moment vînos datorită căruia merită să vezi şi celelalte 120 de minute ale unui film.

Filmul, bazat pe un roman de David Benioff, adaptat chiar de autor, e povestea ultimelor ore de libertate ale lui Monty, dar pentru regizorul Spike Lee, important este şi mirosul schimbărilor de după 11 septembrie, pe care îl tot adulmecă în aerul New York-ului şi ni-l tot suflă pe sub nasuri, de parcă drama lui Monty n-ar mai avea sens dacă nu mirosim şi noi. Nu e chiar aşa. Chiar dacă unul dintre personaje locuieşte într-un apartament cu vedere spre schimbare - adică spre Ground Zero, un pustiu cu un steag american înfipt în mijloc -, unele lucruri nu se schimbă şi unii eroi de film fac mereu aceleaşi lucruri.

În 1954, cînd Marlon Brando, în On The Waterfront, îi spunea unui preot catolic să se ducă dracului, era un semn că penitenţa şi iluminarea sînt aproape. Tot aşa, în timp ce Edward Norton stă în faţa oglinzii şi huleşte, după colţ îl aşteaptă o bătaie cumplită, purificatoare (literalmente ruptă din rai), urmată de o epifanie pe măsură. Problema e că Spike Lee nu cunoaşte măsura, dar cel puţin sîntem avertizaţi de la început: eroul se numeşte Montgomery (şi, dacă nu ne-am prins, ni se precizează că mama sa avea un sentiment deosebit pentru Montgomery Clift) şi are acasă un afiş, pe un perete întreg, cu Paul Newman în Cool Hand Luke, deci nu-i mai rămîne decît să treacă printr-un supliciu hiperbolic, în stilul lui Brando, pentru a-şi dobîndi mîntuirea şi intrarea liberă în paradisul rebelilor.

La final, cînd Monty, odată mîntuit (şi arătînd ca Omul-elefant), are o viziune care îl împacă, aparent, cu lumea, iar muzica lui Terence Blanchard contribuie, mai mult decît e cazul, la religiozitatea experienţei, s-ar putea să simţiţi o uşoară confuzie: e, totuşi, un film despre un traficant de droguri, nu despre patimile lui I.H.; era dreptul, ba chiar datoria filmului, să ne facă să-l înţelegem pe Monty, dar, oricum, ce se întîmplă? Se întîmplă că Brando, Newman şi Monty Clift, cu marile lor gesturi, cu masochismele lor magnifice, fac parte din adolescenţa lui Spike Lee şi a lui David Benioff. Sînt cu totul de partea lor şi sînt dispus să înfrunt la amiază, în faţa saloon-ului, cu orice arme, pe oricine ar ponegri aceste nume. Dar, cu toată truculenţa lor, Lee şi Benioff au făcut un film destul de moale.

În pofida eleganţei tensionate a lui Edward Norton, Monty e un personaj făcut mai curînd din posturi şi gesturi reţinute din alte filme. Mai interesanţi sînt prietenii care îi sînt alături în ultima noapte de libertate: Barry Pepper în rolul unui războinic de pe Wall Street, care a uitat ce e pacea (în această calitate, el susţine cît de cît ambiţia filmului de a spune ceva despre 11 septembrie) şi Philip Seymour Hoffman în rolul unui profesor de liceu, pierdut în faţa unei fete de 17 ani (Anna Paquin), cu ochelarii aburiţi, atît de hămesit încît pare gaga, în timp ce îşi încrucişează picioarele ca să-şi ascundă tulburarea şi îi scade nota ca să-şi salveze demnitatea.




 Toate articolele despre 25th Hour


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 A 25-a oră, ceasul negru al unui traficant - 25th Hour, Călin Stănculescu
 Andrei Ed Gh. Norton - 25th Hour, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer