Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

AnticipaTIFF - Jurnal de TIFF (3) - TIFF, 2017


Alexandru Ivănoiu

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Astăzi am gândit în avans, şi eu, şi filmele. Eu ce filme o să văd, filmele ce viaţă să avem (sau nu).

Primul film de ieri, 4 iunie 2017, a fost Ultima familie / Ostatnia rodzina, Polonia, 2016 (r: Jan P. Matuszynski). Avem la început o familie, să-i zicem funcţională, formată din tatăl pictor, mama casnică, mamele celor doi soţi şi un băiat cu tendinţe sinucigaşe, Tomasz. Filmul este bazat pe o poveste reală şi prezintă o parte din viaţa pictorului suprarealist Zdzislaw Beksinski. Membrii familiei se află într-o degradare psiho-fizică pe toată durata filmului. În aparenţă cel mai sănătos dintre aceştia este tatăl, dar tablourile lui arată o lume interioară profund zbuciumată. Ne face să ne gândim că poate firea nevrotică a fiului este justificată. Pentru mine filmul a fost un exerciţiu de empatie, mai exact am încercat să empatizez cât mai puţin. În ton cu părerile tatălui, cine are nevoie de atâta durere? Toţi membrii familiei încearcă să-l calmeze pe Tomasz, dar neputinţa lor este vizibilă. Tomasz se luptă cu dificultăţile sale, bunicile se îmbolnăvesc din ce în ce mai grav, pe scurt, neputinţa pluteşte în aer. Părinţii se luptă cu ea, dar cu fiecare luptă, sentimentul se agravează. Tatăl este pasionat de fotografie şi îşi filmează apropiaţii pe patul de moarte. M-am întrebat foarte mult timp de ce înregistrează, nu am un răspuns. Totuşi momentele când filmează mi-au dat un fel de împăcare. Când tatăl filmează cred că încearcă să se distanţeze. În orice caz neputinţa din jurul lui îl împinge în a fi un observator şi nu unul care să acţioneze.


Primul documentar pe care l-am văzut de TIFF este Politica, manual de întrebuinţare / Politica, manual de instrucciones, Spania, 2016 (r: Fernando Leon de Aranoa). Un documentar foarte relevant pentru România, arătând formarea unui partid care ulterior ajunge să devină a treia forţă în Parlament. Sună cunoscut? Partidul, format de oameni care nu au făcut (neapărat) politică în trecut, îl are la centru pe Pablo Iglesias, un tip cu părul lung (seamănă puţin cu Remus Cernea), deşi acesta nu este preşedintele partidului, ci secretar general. Încercare acestui grup de oameni este de a funcţiona pe principiul de bază al democraţiei, pe baza unei Adunări a Oamenilor. De multe ori însă se nasc dezbateri în legătură cu poziţia lor. Cândva am citit undeva că documentarul nu este o emoţie de gradul doi. Eu nu ştiam povestea acestui partid, deci în fiecare moment de cumpănă, în fiecare moment victorios, trăiam şi speram alături de ei. Mi se pare important pentru români să vadă acest film din multe motive. Dacă te simţi neputincios şi faci ceva în legătură cu asta, ceea ce faci îţi dă un scop şi îţi dă speranţă.


După film a urmat o dezbatere, dar n-am putut să rămân pentru că voiam foarte mult să ajung la Părinţi / Parents, Danemarca, 2016 (r: Christian Tafdrup). Mi s-a mai spus că danezii fac filme foarte bune şi sunt de acord. Părinţi este despre Vibeke şi Kjeld care la plecarea de acasă a fiului lor resimt un fel de sindrom al cuibului gol (în special Vibeke, mama). În încercarea de a alina acest sentiment, Kjeld încearcă să restaureze aparenţa vremurilor de când el şi soţia sa erau tineri: cumpără vechiul lor apartament, scoate viniluri pe care le ascultau pe vremuri, transfomă mobilierul şi uşor, uşor apartamentul arată ca acum 30 de ani. Într-o dimineaţă cei doi se trezesc din nou tineri. Trecerea este făcută foarte delicat, iar situaţia se ţine departe de o comedie americană cu demnitate. Un mare pariu pe care îl are un regizor / actor etc este să facă publicul să creadă, lucru cu atât mai greu într-un film în care totul se dezvoltă natural şi există un singur element extraordinar care este tratat atât cât trebuie. În definitiv cred că mai important este faptul că cei doi părinţi realizează că e o vreme pentru toate şi deşi îţi este imposibil să accepţi că timpul trece, măcar te poţi acomoda cu asta. După film a existat o sesiune de Q&A cu Elliott Crosset Hove, cel care l-a jucat pe Kjeld tânăr. Eliott este printre cei mai efervescenţi oameni pe care i-am văzut pe o scenă. Nu-mi place cuvântul, dar mi se pare cel mai potrivit. Vorbea atât de pasionat despre film încât nu puteam să mă uit în altă parte. L-am şi filmat să-l arăt oamenilor.


După film mă gândeam că pot să merg şi eu la hotel să fac un duş şi să mă gândesc la ce o să scriu. Greşit. Am luat maşina TIFF ca să merg la Castelul Banffy în Bonţida la Cine-Concertul Metropolis. Nu ştiu cum să descriu experienţa asta. Am văzut un film impresionant (Metropolis, 1927, Germania, r: Fritz Lang), acompaniat live de Orchestra Filarmonicii de Stat Transilvania, dirijată de Stefan Geiger. Am stat pe bean-bag uri şi îmi era greu să văd subtitrările din cauza capetelor de violoncel. Cred că asta e cea mai frumoasă scuză. Eu chiar aş vrea să vă descriu experienţa asta mai pe larg, dar nu o să pot.
Poate mâine.


Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alexandru Ivănoiu


Alte articole

 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Modest - Truman, Ion Indolean
 De veghe la căpătâiul unui muribund - Planeta Petrila, Anca Mureşan
 Chers amis, un scurtmetraj de Valeriu Andriuţă la TIFF, 2017, Marian Rădulescu
 Condiţia umană - El ciudadano ilustre / Cetăţeanul de onoare la TIFF, 2017, Ion Indolean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer