Încă din capul locului putem observa că Tamaroz / Simularea nu este un film obişnuit, ci unul care implică o dimensiune semiologică accentuată, prin faptul că fiecare element din film este codat în direcţia unei semnificaţii culturale sau simbolice, precum predominarea culorii verzi, cu semnificaţii sacre în cultura iraniană. Astfel, dimensiunea spaţială minimalistă în care lungmetrajul este filmat - şi anume o cameră neagră în care lipsesc zidurile despărţitoare, totul fiind delimitat de câteva nişe de care sunt prinse subtil o serie de uşi, mobilierul fiind colorat integral în verde - trimite mai degrabă la ideea de skene, de teatru, sau la camera obscura. Cu scopul de a crea senzaţia că tu, ca spectator, eşti de fapt în interiorul aparatului, unde nu mai există dimensiunea temporală şi unde ecuaţia - prezent-trecut-viitor - din realitate se metamorfozează într-o călătorie haotică, unde întâlnim de fapt acest joc deleuzian al deconstrucţiei 'realului' ca o fuziune a prezentului şi a actualului, urmată de accentuare a 'virtualului', văzut ca o fuziune a trecutului cu viitorul, dimensiuni care includ memoria şi fantasmarea, exact elementele predominante din film. În sensul în care subiectul filmului redă un incident (altercaţia dintre trei tineri în casa unui amic mai în vârstă - suspectat de a fi gay - aflaţi sub incidenţa alcoolului şi al substanţelor halucinogene) în urma căruia toate personajele ajung la secţia de poliţie. Şi unde întreaga rememorare a celor întâmplate te poartă într-o lume schizoidă a tabuurilor, a prejudecăţilor, a dogmelor sau al dramei construite sub forma unui puzzle criptat şi cameleonic, unde elementele în loc să se potrivească într-un firesc al logicii, se metamorfozează continuu în facticitatea iraţională a trăirilor ambigue.
Zeus este un film spaniol, în regia lui Miguel Calderón, pe care regizorul l-a gândit într-o paradigmă experimentală, liberă şi cu improvizaţiile clipei - despre vânătoarea de şoimi sau despre adrenalina şi imaginea masculului Alpha al unui grup de vânători - dar care, în cele din urmă a trebuit să respecte o serie de norme cinematografice, în sensul de a avea un scenariu şi un procedeu prestabilit de filmare. Poate că această iniţiativă, înăbuşită în cele din urmă de anumite norme, ar fi fost una mai fericită, deoarece filmul actual nu pot spune că este unul inedit sau interesant. Dimpotrivă, mi s-a părut un film destul de slab, plat, care a transformat această metaforă a masculului Alpha (care vânează nu numai prin intermediul şoimului său, dar care se identifică cu caracteristicile acestei păsări prădătoare şi în viaţa personală, prin cuceririle sale), într-o transă oedipiană. Povestea filmului depăşeşte oarecum tiparele obişnuite prin laitmotivul şoimului (Zeus), care oferă oarecum şi terenul de joacă în ceea ce priveşte patologia relaţiilor familiale. Astfel, Joel este un tânăr de treizeci şi trei de ani, care încă locuieşte cu mama sa posesivă, care îşi vede nestingherită de viaţă şi de relaţiile sale sexuale pasagere cu vecinul ei şi care, pe fundalul fenomenului de transfer din psihanaliză, îşi încapsulează fiul în infantilism. De aici şi complexul oedipian care domină filmul, prin ataşamentul bolnav pe care Joel îl are faţă de mama sa şi prin fantasma pe care o are sub chipul şoimului Zeus, care se acuplează cu mama sa, aspect care semnifică de fapt propria-i dorinţă de a-şi poseda mama. Povestea este scurtcircuitată de apariţia în viaţa lui Joel a unei tinere care doreşte să aibă o relaţie cu acesta, dar care nu reuşeşte să îl scoată încă din acest complex oedipian. Dispariţia lui Zeus, este momentul care accentuează criza existenţială a tânărului, percepută ca o ruptură a sinelui, dar şi ca o pierdere a unicului element care îi ştirbea din autoritate mamei. Trăirile ambigue de iubire şi ură, neputinţa de maturizare, dar şi egoismul patologic matern, situează filmul într-un cerc vicios al tarelor societăţii şi al interacţiunilor umane.
Premiat cu Queer Lion - Veneţia 2016, Premiul special al juriului - Salonic 2016, Hjartasteinn / Piatră pe inimă, în regia lui Gudmundur Arnar Gudmundsson este un alt film nordic, care aduce în faţa ochilor prejudecăţile existente în comunităţile mici ale Islandei, unde problema orientărilor sexuale, mai exact a minorităţilor gay, este una destul de delicată. Deşi această problemă pare să se fi remediat în ultimii ani, potrivit regizorului, totuşi, nu putem vorbi încă despre o acceptare (în limitele normalităţii) a unor astfel de relaţii interumane. Construit ca un proces destul de violent de maturizare, Hjartasteinn / Piatră pe inimă este o dramă care subliniază nu numai dorinţa specifică a adolescenţilor de a se maturiza precoce, dar şi aşa zisele jocuri inocente pe care aceştia le experimentează, luându-i drept model pe adulţii din jur. Cu toate acestea, filmul pare unul care proiectează două paradigme care se dezvoltă într-o simbioză patologică. Astfel avem de o parte lumea adolescenţilor, cu propriile lor obstacole în procesul de devenire al maturizării, iar pe de altă parte avem lumea celor maturi, tocită de neînţelegeri, certuri, violenţă fizică şi verbală evenimente care viciază dezvoltarea armonioasă a copiilor.
În acest tablou de ansamblu, Cristian şi Thor sunt doi adolescenţi între care se ţese o legătură de ataşament şi de iubire nefirească. În dorinţa de a descoperi iubirea şi de a experimenta zona sexualităţii, cei doi ajung să îşi dorească în mod inconştient să fie unul cu celălalt. Ruşinea şi teama de a nu fi acuzaţi de comunitate că este gay îl aduc pe Cristian în pragul suicidului. Deşi Thor reuşeşte să cunoască în cele din urmă iubirea fizică a unei fete, gestul prietenului său îl va marca iremediabil. Cu toate că filmul abordează un subiect delicat - cu atât mai mult cu cât povestea homosexuală implică adolescenţi şi nu adulţi - acesta reuşeşte să surprindă într-un mod realist etapele, trăirile, anxietăţile, prejudecăţile, etichetările sau dorinţele prin care o mare parte dintre adolescenţi trec. Lipsa înţelegerii şi a sprijinului familial constituie de fapt cauza anumitor modificări în comportamentul adolescenţilor, care pe fundalul lipsei de iubire, caută să le atragă atenţia adulţilor prin acte mai puţin cugetate. Nebunia vârstei pe de o parte, dar şi inocenţa şi naivitatea acesteia, pe de altă parte, conferă o alură de candoare şi seninătate filmului. Faptul că deşi trec printr-o serie de traume, pe care nu le conştientizează la adevărata lor dimensiune la această vârstă, prevesteşte ideea unei perioade adulte dificile şi a unei maturizări în care traumele refulate din adolescenţă (deşi vor cădea într-o perioadă de latenţă), îşi vor pune amprenta pe existenţa lor adultă.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..