Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mecanisme neînţelese la timpul lor - The Wanderers la TIFF, 2017


Ion Indolean

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O dată la doi-trei ani, în industria românească, cineva încearcă să facă un fel de fantasy-horror. În 2017, acel cineva e Dragoş Buliga, cunoscut (de cei care privesc telenovelele autohtone) pentru producţiile trustului MediaPRO.

Povestea filmului The Wanderers e simplă, cu toate că autorul o îmbârligă puţin. În acest sens, sunt două posibilităţi: sau îi iese astfel din neştiinţă sau din dorinţa de a ţine atent spectatorul cu tot felul de cârlige şi artificii narative, care (aproape) toate se dovedesc a fi neinspirate. La fel este şi interpretarea actorilor. Ei au fost ori foarte modest instruiţi de regizor, ori dezinteresaţi de proiect. Pe ei, luaţi în parte, i-am văzut şi în proiecte onorabile. Filmul reprezintă, aşadar, încă o încercare (după Domnişoara Christina, Ultimul zburător sau Be My Cat: A Film for Anne) de a lucra, la nivel autohton, în convenţiile horror-fantasy-thriller. Numai că mecanismele cinematografice din spatele acestor genuri rămân (încă) un mister pentru realizatori.


*
În The Wanderers (titlu deţinut de proiectul din 1979 al regizorului Philip Kaufman, care era însă despre cu totul altceva, titlu care de asemenea a mai fost folosit şi în alte ocazii), naraţiunea debutează cu Robert (Lior Ashkenazi), care îl abordează pe Louis (Armand Assante), un fel de vânător de vampiri de undeva din America profundă. El locuieşte - sau, în orice caz, umblă -, într-o zonă deşertificată. La rugăminţi şi promisiuni prelungite că va merita osteneala, Louis acceptă să meargă în Transilvania, să vâneze nişte vampiri. De aici încolo, povestea împrumută momente din romanul Dracula scris de Bram Stoker, dar are şi elemente care nu se regăsesc, sub orice formă, în carte. Astfel, filmul reprezintă o reinterpretare destul de liberă a scrierii lui Stoker.

Partea cea mai neverosimilă - şi cea mai lungă - e plasată în conacul transilvănean pe care un magnat neamţ îl cumpără, pentru a-şi realiza ambiţia de a creşte cea mai mare podgorie din zonă. E un comentariu (indirect, neasumat, întâmplător) la situaţia actuală, în care străini se stabilesc aici pentru că văd oportunităţi (facile) de afaceri. Max (Daniel Plier) cade iute pradă ispitei numite Mara (Oana Marcu) - fată de (la) curte -, dar, dorind să o posede, o ucide accidental (acţiune hilar-artificială). Ea nu moare cu adevărat: se întoarce să bântuie castelul. Max şi-o face, deci, cu mâna lui. Totul ia turnuri extrem de dramatice. Muzica de cadru e folosită în aşa fel încât să ofere senzaţii puternice, multă durere, mister. Cam în zona aceasta îşi doreşte să lucreze Dragoş Buliga.

În general, mizanscena filmului este gotică, conacul împopoţonat, acţiunile o serie de clişee, aşa cum sunt degustarea de vin, discuţiile înalte (sau, în orice caz, dorite astfel) între oameni de afaceri, postura hazlie (involuntar) de conte adoptată de Max etc. Dar Mara (re)vine şi îi omoară pe toţi. Max, febleţea lui (acum ea deţine puterea! - comentariu feminist oferit strecurat întâmplător de cauză de autor), îşi revendică răzbunarea.

Louis află toată această poveste şi decide să vină cu Robert în Transilvania. Ei aterizează cu avionul pe aeroportul din Târgu Mureş, unde e filmată scena. Acel aeroport are, şi asta se vede prin literele luminoase de pe clădire denumirea de Transilvania Airport. Pentru acest detaliu a fost ales Târgu Mureş.


Echipa filmului mizează pe toate clişeele şi preconcepţiile avute de occidentali faţă de Transilvania. Pe parcursul poveştii, intervin şi doi coreeni interesaţi de subiect. Totul e privit pe jumătate amuzat, relaxat: convenţia rămâne însă neclară. Uneori, lucrurile sunt grave (de pildă, momentul când preotul din sat, Nechifor, jucat de Răzvan Vasilescu, vine absolut îngrijorat pentru a-i preveni pe Max şi oamenii lui să nu cumpere conacul, să nu se mute acolo, să plece!), alteori, sunt ludice - în ambele cazuri, ele pică în derizoriu. Interpretarea actorilor e, deci, modestă, dialogurile absolut previzibile, momentele alese spre punere în scenă şi construcţia lor, de-a dreptul neinteresante. Mitul lui Dracula, oricum comercializat până la extaz, secat de orice semnificaţie de către consumatorul avid de senzaţional, bagatelizat. Nu mai rămâne nimic.

The Wanderers caută să fie relaxat cu propria convenţie, dar realizatorii lui nu au expertiza de a lucra curat, corect, cu auto-ironia, şi nici cu genul soft horror. În ce fel? Muzica intervine pentru a potenţa dramatismul unor scene care, însă, fiind de la început sumar construite, nu au cum să fie salvate. Fondul sonor afundă şi mai tare filmul. Când vor să o exorcizeze pe Mara, piesa aleasă funcţionează nu ca potenţator al sentimentului care ar trebui creat, ci ca element penibil-halucinant.

Filmul e construit dintr-o serie de momente ritualice care, pesemne, trebuiau bifate, în concepţia realizatorilor. Dar această înşirare de clişee e tocmai aspectul cel mai deficitar al proiectului. Se simte în mod constant artificialitatea unei construcţii lipsite de gândire proprie. E ca şi cum o persoană ar reda, mimetic, ideile altei persoane. Această persoană exprimă ceva, dar nu înţelege ce. Ceva-ul exprimat devine astfel secat de semnificaţie şi lipsit de sens. În discursul vorbit, cuvintele ajung să fie, în astfel de cazuri, doar nişte sunete. În discursul cinematografic, momentele sunt, în astfel de cazuri, doar nişte mişcări în cadru. Ele nu (mai) exprimă nimic. Sunt lipsite de mesaj. Filmul nu numai că nu are mesaj, ci nu are nici pretenţia că ar avea unul. E făcut doar ca să fie bifat. Exact ca momente-clişeu introduse doar să fie introduse. Nu se simte că, în spatele lor, creatorii ar fi stat la masă şi ar fi discutat rostul unei scene, sau de ce intră o acţiune, ce vrea ea să spună, cum ar trebui jucată şi filmată. Totul ajunge clişeu, canon, dar unul pe care realizatorii lui nu par să vrea să îl înţeleagă. Iar acest canon, pentru că e realizat în mod deficitar, nu are nici calitatea de a speria, înfricoşa. Canonul, neizbutit deci, poate atrage doar un soi de milă sau părere de rău. Ne pare rău că filmul nu a ieşit. Îi compătimim pe realizatori.

Problema unui film ca The Wanderers nu constă în lipsa de experienţă autohtonă într-o convenţie cinematografică de acest fel (asta se câştigă pe parcurs şi trebuie încercată), ci lipsa unor întrebări puse la timp, lipsa de rigoare în stabilirea unei linii de gândire în ton cu genul şi cu povestea. Astfel de proiecte se anulează pe ele însele încă din momentul când realizatorii lor nu vor să facă un pas în spate, să se detaşeze, şi să se întrebe de ce le fac şi dacă ar trebui să îşi investească energia în ele.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 19,5 minute - Discriminarea răneşte! - Grădiniţa & Şcoala & Spitalul, Iulia Hossu
 Despre noi şi cei de lângă noi - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Andrei Vornicu
 Şi ciutele se-mpuşcă, nu-i aşa? - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Simetrii şi contemplare - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer