Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apocalipsă la cină sau pistolul lui Cehov în mâna lui Sally Potter - The Party la TIFF, 2017


Doina Giurgiu

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce-i mai dulce pentru comedia neagră decât decorul frust, necomplicat, dar atât de ilustrativ în limitarea lui încorsetantă, de apartament? Şi ce poate fi mai prolix-zemoasă, hilar-astringentă şi amar-contondentă decât deja proverbiala, în plin sezon la TIFF-ul 2017, cină/petrecere cu prieteni vechi şi de nădejde în ale revelaţiilor provocatoare de infarct? Poate doar fundalul politic dezastruos al Marii Britanii, pe care creşte floarea bazaconiilor cu gust de cianură pe care le suferă şi înşiră, ca mărgelele de ulei pocnind a sfară în tigaie, personajele noir-ului de maniere şi situaţie al lui Sally Potter, The Party / Petrecerea, proaspăt trecut prin Berlinală.
 
Cunoscută pentru estetismul ei experimental, la ani buni după Orlando şi The Tango Lesson, Sally Potter îşi deschide anul cinematografic 2017 cu un film ca un răsunător, extrem de alert şi spiritual, încărcat de umor ca un pom dat în pârg, dar şi de tensiune şi săgeţi otrăvite, pocnet de pistol. Şi nu orice fel de pistol, ci exact arma de pomină a lui Cehov, care nu îşi face doar simţită prezenţa fantomatică, ci deschide literalmente filmul, în mâna nervoasă şi sub privirea răvăşit-furioasă a lui Kristin Scott Thomas. Într-un flash-forward numai bun să te îngrijoreze de siguranţa sau sănătatea mintală a personajului ei şi de soarta oponentului necunoscut, facem brutal cunoştinţă cu Janet, politiciana despre care, revenind la momentul T0, aflăm că după o viaţă de luptă dârză în opoziţia britanică, tocmai a fost desemnată ministru al sănătăţii în cabinetul din umbră al partidului ei şi, firesc, dă o mică petrecere în propria-i onoare.
 
Ne aflăm deci în high-life-ul politic londonez, într-un apartament al castei conducătoare, cu iz de moderaţie conservatoare, din care vom face cunoştinţă pe rând, după cum se vor succeda faptele, cu bucătăria în care Janet, ca o clasică femeie împlinită, cu o mână strânsă în ceafa carierei şi cu cealaltă pe mânerul cuptorului, face brioşe în timp ce-şi scoate telefonul din sân ca să răspundă la apelurile necontenite ale unui amant insistent, necunoscut. Apoi cu sufrageria, unde distinsul soţ-profesor universitar Bill (Timothy Spall) ascultă jazz, dar nu din oricare fel, ci numai lucruri alese, printre care o prelucrare a unui imn vorbind despre "înverzita şi minunata Anglie", în timp ce sprijină, cu privirea în gol şi goală, deloc sărbătorească, un pahar. Pentru ca să trecem în hol, pe unde intră personajul cel mai spumos-acid al filmului, prietena de o viaţă a lui Janet, April (Patricia Clarkson), împreună cu iubitul ei pe cale să primească o lovitură în posteriorul relaţiei, Gottfried (Bruno Ganz), un life-coach neamţ plin de sfaturi neghioabe dintr-un mix zen-anti-vaccinist, ţinta unor replici care ar tăia în două chiar şi-o tăietură fină de laser: "gâdilă un aromo-terapeut şi-o să dai de-un fascist". April nu slăbeşte din şuturi direct în moalele ego-ului niciunul dintre personaje, nici pe Martha (Cherry Jones), o veche prietenă a ambilor soţi şi mare activistă feministă - "o lesbiană de prim rang, dar o gânditoare de mâna a doua", nici pe partenera ei mult mai tânără Jinny (Emily Mortimer), care vine cu unul dintre anunţurile surpriză ale serii, că e însărcinată cu tripleţi, şi căreia April îi serveşte o replică îmbibată în zeamă lămâie: "copii se nasc zilnic, în extrem de mare număr, până la a pune planeta şi viitorul nostru în pericol". Peste ei şi peste baia pe care o va vizita repetat ca să mai tragă o liniuţă şi să-şi liniştească tornada nervilor, năvăleşte Tom (Cillian Murphy), tânărul şi frumosul bancher de succes, pentru care e invidiată soţia lui, Marianne, purtătoarea de cuvânt şi mâna dreaptă a lui Janet, singura care lipseşte din octetul de petrecere, dar despre care aflăm că e total devotată şefei ei.
 

Tom nu vine totuşi singur, pentru că din teaca de piele legată de spate răsare pistolul, care nu ştim la ce îi foloseşte, dar cu siguranţă e una dintre sursele angoasei lui trepidante, dacă nu cumva şi soluţia ei. Indiferent care îi erau intenţiile, Tom încearcă să se descotorosească de obiectul letal, purtându-ne în curtea din spatele casei, al cincilea spaţiu al decorului acestui film, unde se găseşte, desigur, tomberonul, în care, ca să facem bucla completă, îl va găsi Janet. Dar asta e mai puţin important decât anunţurile care se succedă în sufrageria petrecerii, care, deşi ar trebui să găzduiască sărbătorirea importantului eveniment politic din viaţa micii comunităţi de amici, se trezeşte inundată de evenimente deloc festive, ba dimpotrivă, dramatice până în zenitul resuscitării cardio-respiratorii. Pentru că, pe lângă bagatela înştiinţării făcute de cuplul Martha-Jinny, ceea ce au Bill, Tom şi Janet de spus, pe rând, ca un domino perplexant, dar fatal, e un mănunchi de trăznete ce nu va întârzia să zguduie seara, să ardă cina şi să dea foc la aproape toate relaţiile celor şapte protagonişti, mai puţin a lui April cu Gottfried, care în mijlocul furtunii care se declanşează, ajunge să creadă că a nimerit chiar un tip cumsecade, pe lângă circul ambulant ce se întrece în salturi mortale în jurul ei.
 
Şi n-o să vă dezvălui mai mult decât că bietul Bill e bolnav de moarte, dar aşa blestemat cum e de cruda soartă, şi-a găsit o mai jună, pentru dragostea adâncă a căreia e gata să plece şi să tragă uşa după el şi viaţa lui de până acum. Deşi a ratat o carieră la Yale pentru ca Janet să poată face politică de stratosferă sau poate tocmai de aceea, mai ales că propria-i consoartă nu-şi mai aduce aminte ce universitate ratase. Iar adevărul de spectator parcă ar sta de partea ei: ce ţi-e Harvard, ce ţi-e Yale, când ţinta e un fotoliu larg şi moale de ministru. Iar undeva, în toiul acestui talmeş-balmeş de seară şi vieţi ratate, spre surprinderea încântată a aceluiaşi spectator, român de data asta, din picupul cu gusturi universitare răsună, după marşul de înmormântare nefericit ales de un Tom aflat în pragul imploziei disperate, minunata, tril-ata şi aici bizar-voioasa Ciocârlie a lui Angheluş şi Grigoraş Dinicu, pentru ca aerul de schizofrenie al vieţii personajelor să fie total.
 
Dincolo de toată istoria şi de acţiunea lui rapidă, filmul e perfect superpozabil unei piese de teatru, desfăşurându-se în timpi reali, exact pe durata întâmplării faptelor. Şi stă pe picioarele sigure ale unui excelent scenariu, plin de miez şi umor, făcând din April a doua armă a poveştii, care nu se sfieşte să tragă rafală după rafală de replici cinice, dar perfect compuse, beneficiind din plin de jocul foarte bun al Patriciei Clarkson. Întreg ansamblul e ales pe sprânceană şi într-un fel de "ia de aici, Brexit!", cu mixul de englez-irlandez-american-german al echipei de actori. La care se alătură directorul de imagine Aleksei Rodionov, cu care Sally Potter a lucrat şi la Orlando, şi care aduce imaginea fotografică, alb-negru, cu cadrări frumoase, în portrete de personaje, a filmului, centrându-i astfel atenţia exclusiv pe mimică şi dialog.
 
Şi, deşi Potter spune că pelicula e o satiră la adresa politicii şi a partidelor din Marea Britanie (vezi dualul party - petrecere, dar şi partid), deşi politica e evident parte din poveste şi, mai mult, filmarea, care a durat doar două săptămâni, s-a suprapus peste nefericitul Brexit, totuşi filmul, chiar dacă nu-şi duce tăietura critică până la capăt, nu rafinează analiza de caractere şi nu oferă mult peste un divertisment britanic de cea mai bună clasă, e despre alegerile nefericite ale unor oameni care au ţintit mai sus decât ţinea stofa lor umană. Despre acţiunile lor pripite, de care, ca să ţii balanţa dreaptă, e mai bine să râzi, decât să te întristezi sau cel puţin să le amesteci pe cele două şi să accepţi şi un pic de suspans, pentru că e un film şi încă unul bun, care e drept că se termină cam repede în 71 de minute, dar cu ce bang! The Party e o apocalipsă la cină sclipind de haz şi inteligenţă, de la o regizoare şi o distribuţie pentru care cu siguranţă filmul a fost o adevărată petrecere.


Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


1 comentariu

  • La obiect...
    Corina Suteu, 08.06.2017, 19:41

    ,,, și scurt!
    Nu am avut cum să văd filmul, dar citind articolul, pot să garantez că o să-l țin minte chiar și așa - nevăzut. Și dacă vizionarea se va petrece peste 5-7-x ani, cu siguranță articolul va rula în paralel și în consonanță.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Giurgiu


Alte articole

 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Modest - Truman, Ion Indolean
 De veghe la căpătâiul unui muribund - Planeta Petrila, Anca Mureşan
 Chers amis, un scurtmetraj de Valeriu Andriuţă la TIFF, 2017, Marian Rădulescu
 Condiţia umană - El ciudadano ilustre / Cetăţeanul de onoare la TIFF, 2017, Ion Indolean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer